Deliciile obscure ale iresponsabilităţii

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Se pare că nu ar mai fi nimic de înţeles în ceea ce priveşte politica dâmboviţeană – sau ceea ce ţine loc de politică la noi, fiindcă marele desen şi marile hotărâri aparţin colonilor şi sunt imperative. S-ar putea să fie de vină canicula, s-a mai întâmplat. Perspectiva totuşi îndepărtatelor alegeri e şi ea plauzibilă. O subită şi răvăşitoare nervozitate care i-a lovit, după pustiul politic, în preajma vacanţei, pe aleşii mari şi mărunţi ai naţiei poate fi pusă, de asemenea, la socoteală. Dacă nu cumva, pur şi simplu, chiar nu mai e nimic de înţeles. S-a mai întâmplat şi asta. Destul de des, a intrat în obişnuinţă, nu se mai miră nimeni. Într-un fel, de douăzeci şi cinci de ani, pentru orice om de bună credinţă şi cu capul încă pe umeri, România reprezintă, de fapt, o mare, o imensă şi inexplicabilă neînţelegere. Memoria a reţinut că a fost până nu demult o ţară cu bunele şi relele ei. Realitatea de azi dezvăluie o colonie a catastrofelor, a violurilor, a accidentelor, a sărăciei, a hoţiilor, a lichelismului, a denunţurilor, a unei adunături de politicieni corupţi şi ai unei elite obsecvioase şi euro-atlantice, obsedate de posteritate şi de un loc de veci la Belu. Dincolo de schimbarea brutală, entuziastă şi în cele din urmă tragică a socialismului multilateral dezvoltat cu neoliberalismul devastator, modul, maniera, strategiile, tertipurile folosite pentru a se ajunge aici sunt şi ele o enigmă. Ceea ce surprinde, dacă ceva mai poate să surprindă după atâta amar de ani pe meleagurile noastre, este lejeritatea, iresponsabilitatea politică a acceptării acestui dezastru. E distracţia tristă şi gratuită a vremurilor, comicăria cotidiană, clovneria care nu dă semne că se va termina vreodată.
Plebea, „prostimea“ cere şi i se dă, nu pricepe nimic, nimic nefiind de priceput, dar rânza i se dilată de plăcere şi de desfătare şi doarme împăcată, ţara merge cum merge şi nu o costă un sfanţ. Cum ar fi, de pildă, dezvăluirile de la o zi la alta mai numeroase că s-a jefuit, se jefuieşte şi se va jefui cu certitudine şi puţinul care a mai rămas din ce a fost odată România. A venit un îndemn, o dezlegare, un ordin de undeva, altfel nu se explică de ce şi în folosul cui atâta spectacol al cătuşelor şi atâta tevatură cu iz fals de justiţie şi de moralitate socială, de vreme ce sistemul care a îngăduit şi îngăduie jaful nu e pus în discuţie. Mai rar din inocenţă, cel mai adesea din ipocrizie, din slugărnicie, din prostie sau la comandă, comentatorii atitraţi se sufocă de indignare, invitaţii aprobă şi se lamentează, căsoaiele somptuoase, grădinile fără margini, piscinele din mijlocul pădurilor, automobilele de lux, peisajele exotice de vacanţă defilează pe ecrane. Câţiva dintre ei în cătuşe, hoţii de drumul mare rânjesc mulţumiţi şi fuduli, sunt stâlpii societăţii româneşti bolnave, sunt românaşii noştri capitalişti de pe lista bună a unei alte realităţi obscure a ţării, Serviciile Secrete, sunt modele perfecte de reuşită frauduloasă în viaţă pentru tinerele generaţii americanizate.
Comédie asigurată şi de aceste Servicii Secrete care ar fi luat ţara în stăpânire, şi-ar fi plasat „acoperiţii“ în instituţii, în companii, în redacţii, în Parlament, în guvern, practic peste tot; ca în vremurile glorioase ale Securităţii, ele fac, desfac şi controlează cum li se cere de la Washington. Rezultatul e pe cât de spectaculos, pe atât de dramatic: o populaţie amorfă, aflată sub permanentă supraveghere, spionată şi manevrată după bunul plac şi interese de lungă durată, cum s-a întâmplat la ultimele alegeri prezidenţiale. Alte indignări şi sufocări democratice, alţi ochi daţi peste cap, alte şuete televizate între amici cu memoria selectivă şi convingeri după împrejurări, alt timp pierdut cum numai la noi se ştie cum se pierde timpul. Alt haz. Şi, din nou, nimic serios de înţeles de ce şi cum s-a ajuns aici; şi nu mai există cale de întoarcere. Şi, din nou, nicio chestionare a sistemului şi a nocivităţii lui intrinsece. La o privire mai atentă, după ce hazul a trecut, dacă a trecut, se poate deduce că operaţiunea de compromitere definitivă a politicienilor şi de anihilare a oricărei personalităţi ce s-ar putea impune pentru a salva ce s-ar mai putea salva din colapsul identitar anunţat va reuşi în curând, dacă nu cumva a şi reuşit şi nu mai e nimic de zis şi de făcut.
Şi în această vară toridă aparenţele şi discursurile oficiale au îngăduit să se întrevadă că România ar continua să fie o ţară suverană şi o democraţie liberală în care instituţiile politice şi ale statului îşi au rostul lor şi aleşii poporului de diverse orientări ideologice, agramaţi, mediocri, incompetenţi, laşi, dar în slujba aceluiaşi sistem, îşi merită salariile, indemnizaţiile şi privilegiile. Aparenţele au mai arătat că, după pustiul de la începutul verii, viaţa politică n-a fost afectată de caniculă, ba, dimpotrivă, a agitat-o mai mult ca de obicei şi s-a lăsat chiar purtată de un nou val de iresponsabilitate ale cărei delicii vor rămâne pentru totdeauna obscure muritorilor de rând. După câteva deplasări fastuoase în străinătate şi amenajări costisitoare ale vilelor prezidenţiale, fostul profesor de fizică şi primar a avut revelaţia confuză a înaltei funcţii în care a fost paraşutat şi şi-a amintit, sau i s-a adus aminte, că vrea o majoritate parlamentară şi un guvern „al lui“. În treacăt, şi-a dorit şi i s-a oferit şi o mărire substanţială a bugetului administraţiei prezidenţiale şi a salariului. După care a plecat în vacanţă şi a lăsat pe seama trepăduşilor de partid şi din presa afiliată să rezolve stridentele nevoi ale ţării. În vacanţă şi el, în mirifica şi revitalizanta Americă, somat şi şantajat să demisioneze, prim-ministrul a jonglat nervos cu efectele viitoare miraculoase ale Codului fiscal şi cu principiile sacre ale democraţiei. Ziua în care va demisiona a prilejuit alte numeroase divertismente, dar adevăratul circ pretins democratic va începe după numirea unui nou prim-ministru. În libertate şi parcă mai în formă şi guraliv ca niciodată, fostul preşedinte acumulează dosarele de corupţie, vociferează, admonestează, face ordine, dă indicaţii şi, dacă nu va fi ascultat, prevede un viitor catastrofal.
Între timp, mai cumplită ca niciodată în ultimii şaizeci de ani, seceta face ravagii. Memoria a reţinut că în România care a fost cândva cum a fost, existau instalaţii importante de irigaţii. Au fost furate şi vândute la fier vechi în marea, imensa neînţelegere care a ajuns să fie România de azi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper