Coups de coeur… à la roumaine. Cannes 2015

Un articol de IOAN LAZÃR

Mulţimea filmelor de la Short Film Corner se cuvenea luată în seamă. Producţiile scurte ale celor abia veniţi în câmpul artei cinematografice au apărut de fiecare dată ca o provocare a generaţiei următoare. S-a dovedit însă că avem de-a face cu un incomensurabil taifun audiovizual. Mărturie stă de fiecare dată aglomeraţia de la primul nivel al Palatului. Niciodată ca în 2015 nu am constatat o asemenea şerpuială. Spaţiul, altminteri destul de încăpător, seamănă cu o furnicărie în ebuliţie. În anumite momente, desigur. Altminteri, surprinzător de bine organizaţi, tinerii cei mai tineri ai cinematografiei mondiale se străduiesc să ofere celor interesaţi condiţii ireproşabile de a le vedea filmele. Monitoarele sunt funcţionale şi nu te lasă să rătăceşti. Cerându-le ceva, îţi oferă acel lucru cu promptitudine, ceea ce, parcă, în anii trecuţi, se dovedea mai anevoios. Cum să vezi, totuşi, atâtea şi atâtea filme adunate din toate continentele? Este aproape imposibil dat fiind, să o recunoaştem, programul mare al festivalului, cu producţii de anvergură, greu de prins chiar şi acestea în totalitate. Cu ani în urmă aflam că ţi-ar trebui trei zile într-una singură ca să poţi fi prezent la tot ce se întâmplă de dimineaţa până seara. Mă tem că, aglomerându-se, evenimentele de acum, luând în calcul programul unei singure zile, dacă îţi dai voie să mai şi respiri, să tragi aer în piept (nu să dormi la prânz), ai avea nevoie cam de o săptămână întreagă de lucru (weekend-urile sunt, oricum, cele mai sufocante).
Un posibil ghid în opţiunea criticului este oferit, de pildă, de ceea ce în titlul acestor însemnări notam a fi Coups de coeur. Mai mulţi iniţiaţi în domeniu, specialişti ai promovării, au oferit în 2015 preferinţele lor. Din sutele şi sutele de scurtmetraje au ales câteva zeci. Să reţinem că agenţiile de vânzări internaţionale, ca şi aceea a scurtmetrajului, cu sucursalele şi filialele lor, se preocupă la modul foarte serios de promovarea acestui domeniu al iniţierii în cinema. Greu să ajungi în programul competiţional al scurtmetrajelor, ca şi la Cinéfondation, însă destul de dificil, deşi de dorit, este să-ţi vezi filmul ales pentru zona favoritelor sub genericul Coups de coeur.
Dar să trecem la cele trei filme româneşti desemnate în 2015 la categoria mai sus-menţionată. Sunt doar trei titluri ce au cucerit simpatiile selecţionerilor pentru secţiunea Coups de coeur. Opţiunea lor poate lua şi aspectul unei coup de foudre. Acestor selecţioneri le-au plăcut din prima clipă anumite filme printre care, cum subliniam, şi câteva din România. Le-au ales din sute şi sute de titluri din toată lumea. În ordinea inserării lor în programul menţionat, ele sunt: Omulan! de Matei Branea (propus de Bruno Quibler de la Base Court), What God Wants, God Gets, God Helps Us All de Mihai Pârcălabu (la sugestia lui Danny Lennon de la Prends ça court! & Centre Phi), Filmul de la capătul lumii de Gheorghe Preda (introdus de programatorul João Garção Borges, reprezentând Shorts Planet). Într-o situaţie cu totul specială s-a aflat Ramona de Andrei Creţulescu, convocat pe lista scurtmetrajelor de la Semaine de la critique, unde a şi fost remarcat, obţinând Premiul Canal +.
Câteva cuvinte despre fiecare. Omulan! este o reuşită animaţie ce ne poartă prin mai multe registre de gen. Pe parcursul a cincisprezece minute autorul trece cu dezinvoltură de la comedie la dramă păstrând de fiecare dată un halou de fantastic cosmogonic. Personajul său, un roboţel, un alt fel de posibil Omuleţ al lui Gopo, mai dotat tehnologic, cutreieră spaţiile ca reprezentant al lui Dumnezeu, atent la situaţii de balcanism neaoş, la fel de receptiv şi la deviaţii de comportament datorate alcoolului, precum şi la manifestările sexualităţii. Reperăm aici şi o participare specială – Mircea Albulescu. Deosebit de percutant este discursul audiovizual propus de Mihai Pârcălabu. El rezumă o criză a personalităţii unui psihopat, căreia îi cercetează etapele, marcate de hedonism, narcisism şi obsesii sexuale. De remarcat şi aici capacitatea tânărului cineast de a realiza introspecţii experimentale din perspective diverse, plasând materia comediei dramatice în terenul mai spectaculos al thriller-ului.
Îl regăsim pe mai cunoscutul, dar la fel de specialul regizor Gheorghe Preda, în genul său preferat, cu care a convins în mai multe rânduri, şi nu voi menţiona aici decât bizarul metraj scurt Vaca finlandeză. Şi de astă dată se preocupă de problemele cuplului tânăr. Filmul de la capătul lumii pare a fi o replică restrânsă (14 minute) la filmul cu Huppert şi Depardieu (Valley of Love), în rol de părinţi chemaţi în deşertul californian. De fapt, Preda şi-a propus o parafrază plină de umor şi ironie la Barton Fink al Fraţilor Cohen.
Toate cele trei titluri mai sus menţionate au în comun expresia unei conştiinţe culturale, recte cinematografice, de cel mai bun gust. Ca, de altminteri, şi Ramona al lui Andrei Creţulescu. Fixat în teritoriul fanteziei ce inundă horror-ul, dar şi filmul erotic, autorul ne aduce în cadru o femeie-ucigaş, pregătită să răzbune trădarea bărbaţilor. Toposul filmic este cam acelaşi din alte scurtmetraje de succes ale criticului hotărât şi dăruit să devină regizor. O fată în noapte, o maşină, o nouă crimă. Crie de joie devine sub ochii noştri crie de la mort: quelle obsession de ma passion!… Ţigara, un bărbat care aşteaptă, fără a şti ce-l aşteaptă, de fapt, un hotel, o siluetă, maşina avariată, foc, rumeguş, strigăt de spaimă, coliba, focuri, malul mării, peisaj african, după flash-urile nocturne. Să sperăm că la următorul film, un lungmetraj, desigur, cineastul virtuoz de acum va părăsi zona redundanţelor spectaculoase.
Se pare că şi alte filme, le am în vedere pe cele de la Romanian Shot Waves 2015, stau sub semnul unor catastrofe sentimentale, generate de ceea ce în secţiunea mai sus comentată se manifesta ca un coup de coeur, fiind, nu o dată, un coup de foudre. Andreea Cristina Borţun ne propune, în Blue Spring, povestea unei femei la treizeci de ani hotărâte să iasă din singurătate prin atragerea unui puşti într-un joc cvasiiniţiatic al iubirii. Un telefon, o întâlnire, o maşină în câmpul izolat. Apoi aduce adolescentul în casă, în baie, cu tot ce decurge de aici. Acelaşi impuls, dar al unei iubiri timpurii ratate, ne comunică şi scriitoarea Doina Ruşti, acum în condiţia de cineastă. Obsedată de un Cristian (care dă şi titlul scurtmetrajului) din copilărie, o tânără nu poate scăpa de imaginea lui. Îl zăreşte peste tot, acaparând-o. O abordare literaturizantă a unui sentiment al timpului prea încărcat afectiv, promiţătoare pentru un cineast începător. Şi în Imobil, coproducţie Ungaria-România, Katalin Besenyei ne înfăţişează o relaţie pe cale de a se uza. Kriszta închiriază un apartament unde locuieşte cu prietenul ei Mate, numai că problemele financiare le încurcă iubirea. Cuplul este obligat să suporte o perioadă de criză. Constantin Popescu trasează itinerariul dezagregării unui experiment sentimental. Voind să se elibereze din cercul ei de prieteni, Andreea acceptă să plece la Cluj pentru a-l întâlni pe Ninel. O iubire epidermică (love via internet), cu secvenţe prelungite, marchează şi aici eşecul. Invitaţia îşi consumă repede consecinţele, aşa că fata nu are altceva mai bun de făcut decât să revină în oraşul natal. Ideea călătoriei se pare că nu fusese prea bună, dar, cum se spune, încercarea moarte nu are.
Puzzled (regia Tudor Botezatu) ne arată cum o tânără pleacă după o noapte de dragoste. Eterna gelozie s-ar zice că este personajul simbolic al acestei rupturi sentimentale. Când apare a treia persoană, un tandem feminin parcurge o criză. Cele două fete îşi sfârşesc prost weekend-ul, iar fericirea lor de dinainte este pe punctul de a deveni o amintire (This Time, Last Year, regia Ana Maria Savin). Realizat la patru mâini (Bogdan Orcula şi Anton Groves), Lag se preocupă de imaginea personalităţii scindate a unei femei care, în baie, aude tot felul de zgomote stresante, venind dintr-o stranie proximitate. Ieşirea din strâmtorările vieţii este uneori imaginată printr-o proiecţie într-un viitor utopic, unde sărăcia este eradicată din societate (Fereastra de Georgiana-Elena Moldoveanu). Avem, de această dată, şi postularea condiţionărilor aride privind selectarea unor angajaţi eficienţi. Cu experienţe diferite, un bărbat, Pavel (50 de ani), interpretat de Costel Caşcaval, primeşte într-un hotel vizita unei tinere Marii (25 de ani). Titlul se joacă gramatical, cu alternanţele unui pronume: Dumneavoastră, tu (regia Bogdan Theodor Olteanu). Cu piciorul bandajat, bărbatul o chestionează pe fată cu privire la viitorul ei, dar şi la preferinţe (îi place foarte mult să scrie), dar deocamdată studiază medicina, specializându-se în oftalmologie. Răzvan Macovei şi Andrei Florescu reuşesc să-i aducă în distribuţie pe Victor Rebengiuc şi Andi Vasluianu, într-un scenariu al reconcilierii cu sine şi cu ceilalţi (Cu lapte, fără zahăr). O împăcare platonică aflăm şi în Lumina firavă (regia Florina Dumitrache), dramă în care se picură acizii unui thriller fantastic. Constatăm că, de fapt, Marta şi Victor sunt pregătiţi să aştepte în apartamentul lor nici mai mult, nici mai puţin sfârşitul lumii.
Rareori, cadenţa minoră a poveştilor în doi este părăsită pentru viziuni de altă natură. Ioana Turca ne propune în Little Father (coproducţie Spania-Anglia) o dramă a opţiunii: un tânăr are de ales între a fi emigrant ilegal în S.U.A., acceptând diferite munci, şi a sta alături de familie. O dramă a singurătăţii şi a izolării vine din Republica Moldova. O femeie din Chişinău, lucrătoare la muzeu, născută la ţară, parcurge calvarul unei existenţe lipsite de orizont (Ecouri, regia Grosei Dumitru). Un veritabil rechizitoriu politic întâlnim în N-ai fost acolo (regia Agatha Ioana Paltinel). Cu aplombul binecunoscut, Dorel Vişan interpretează personajul unui torţionar (Costache) greu de urnit din ale lui („În comunism, cine era băiat bun o ducea bine“). În faţa unui reporter, el se declară mulţumit de propriul trecut: „Nu mi-e ruşine de ce-am făcut. Sunt mândru de ce-am făcut“. În Tibi (regia Dan Iliuţă) un tânăr, Tiberiu Dinescu, doreşte să descopere adevărul despre moartea misterioasă a tatălui său.
Greu de găsit umorul în scurtmetrajele aduse în acest an la Cannes sub semnătura celor mai tineri cineaşti. Verigheta ar fi o excepţie. Se simte aici ochiul format al regizorului Gabriel Achim, dar şi maturitatea, precum şi profesionalismul actorilor convocaţi. La un supermarket soţul (Gabriel Spahiu) îşi pierde verigheta. Obiectul cade sub un frigider. Acasă, bărbatul face tot felul de scenarii (îşi bandajează degetul inelar, îşi ascunde mâna pe sub masă) pentru a distrage atenţia soţiei (Mihaela Sîrbu). Împăcarea se produce în pat, iar cuplul familial merge mai departe. O consemnare aparent neutră a unui fapt divers, cu oameni care par a-şi asuma simţul umorului, fără a-l exhiba. În fond, un joc al mariajului rodat, nepreocupat de fleacuri. Cei doi au trecut de mult de şocul oricărei coup de foudre. Un fel de a spune că inimile lor bat deja la unison.

film

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper