Codul onoarei

România pare să nu prea aibă noroc la coduri. Cel Penal şi cel de Procedură Penală au articole neconstituţionale, cel Fiscal s-a împotmolit, cel al Patrimoniului încă nu e gata… Dar se vorbeşte peste tot despre coduri deontologice. Chiar dacă nu este foarte cunoscut în România (sau, mai exact spus, nu este cunoscut dincolo de principii asumate „după ureche“), există şi un cod deontologic pentru muzee. El a fost adoptat de cea mai mare organizaţie mondială în domeniu, Consiliul Internaţional al Muzeelor (ICOM), în 1986, cu ocazia Adunării Generale de la Buenos Aires, a fost modificat la Barcelona în 2001 şi a fost revizuit la Adunarea Generală de la Seul din 2004. Cunoaşterea şi respectarea Codului deontologic al muzeelor este o condiţie sine qua non pentru apartenenţa la organizaţie; totuşi, din păcate, nu toată lumea îl cunoaşte şi îl aplică integral. Ar trebui adăugat (vom avea prilejul să comentăm cu altă ocazie acest lucru) că textul a fost negociat astfel încât el să constituie un set minimal de reguli aplicabile în toate muzeele lumii. ICOM nu descurajează muzeele să aplice reguli şi mai stricte decât cele prevăzute în Cod, fără a ajunge, bineînţeles, la dispoziţii absurde sau inaplicabile.
Unele dintre prevederile Codului ar trebui, ce-i drept, să fie cunoscute mai bine de către ceea ce ICOM denumeşte drept „autorităţile tutelare“, pentru că se spune, de pildă, în Cod: „Autoritatea tutelară trebuie să asigure sedii care să ofere un mediu adecvat muzeului, pentru ca acesta să îşi îndeplinească funcţiunile esenţiale, aşa cum acestea sunt definite prin misiunea muzeului“. Dacă ar fi să aplicăm această condiţie autorităţilor publice din România (asta ca să nu mă refer şi la muzeele private care sunt, în cele mai multe dintre cazuri, muzee ale cultelor), probabil că aproape o treime dintre ele nu ar putea să fie considerate, cu adevărat, responsabile de soarta muzeelor din subordine. Tot autoritatea tutelară este cea obligată să vegheze ca muzeele să ia în considerare garantarea accesului la colecţii a persoanelor cu nevoi speciale. Şi aici avem încă o cale foarte lungă de parcurs până să putem spune că autorităţile tutelare se îngrijesc, cu adevărat, de semenii noştri cu nevoi speciale. Am văzut în multe muzee rampe de acces pentru persoanele cu handicap locomotor care nu erau practicabile: fie panta era prea abruptă, fie, odată ajuns pe treapta de sus a scării, vizitatorul nimerea într-un zid sau într-o uşă permanent închisă. Condiţia privind accesul era îndeplinită de ochii lumii. Şi, evident, nimeni nu părea să poarte vreo răspundere.
Dar să vorbim şi despre finanţe. Codul spune că „este datoria autorităţii tutelare să furnizeze fonduri suficiente pentru realizarea şi dezvoltarea activităţilor muzeale“. E adevărat că probabil că nici un muzeu din lume nu s-ar declara mulţumit de subvenţie. Totuşi, prea multe muzee româneşti suferă din pricina bugetelor meschine, fapt care, în ultimă instanţă, afectează publicul.
Un important capitol al Codului este rezervat achiziţionării colecţiilor. Una dintre recomandări se referă la „materialul cultural sensibil“, adică resturile umane sau obiectele considerate sacre de anumite comunităţi. Codul vorbeşte despre respectul pe care muzeele trebuie să îl arate pentru aceste bunuri culturale, în acord cu cerinţele morale ale comunităţilor. Desigur, Codul face vorbire despre mai multe probleme ridicate de achiziţionarea sau acceptarea de donaţii; una dintre ele mi se pare a fi neluată în considerare, până acum, în România: „se impune cea mai mare atenţie faţă de oferirea, sub orice formă (vânzare, donaţie sau orice altă formă care poate atrage facilităţi fiscale pentru cedent) de la membrii, personalul, familiile sau apropiaţii celor care fac parte din autoritatea tutelară“.
O altă problemă care pare să fi fost neglijată de autorităţile tutelare în raport cu muzeele este cea privind protejarea colecţiilor în caz de catastrofă naturală sau de conflict armat. Codul nu face referire expresă la prevederile Convenţiei de la Haga pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat (adoptată în 1954) şi la cele două Protocoale ale sale, mărginindu-se la statuarea necesităţii unor politici „vizând protejarea colecţiilor în caz de conflict armat sau în caz de alte catastrofe de origine umană sau naturală“. România, însă, a ratificat Convenţia mai sus amintită, dar, din păcate, nu a pus în aplicare prevederile ei. Muzeele nu sunt pregătite să fie evacuate în nici una dintre situaţiile de urgenţă amintite. Mai mult decât atât, numeroase clădiri muzeale nu sunt, nici până azi, consolidate; doar pentru Bucureşti pot fi amintite trei cazuri foarte grave ale unor imobile care adăpostesc muzee subordonate Ministerului Culturii şi care se pot prăbuşi la orice cutremur: Muzeul Naţional de Istorie a României, Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi Muzeul Naţional „George Enescu“. Nici măcar banii nu ar fi o problemă, dacă ar exista ceva mai multă responsabilitate!
Codul explică necesitatea aplicării politicilor de conservare preventivă, de conservare activă şi de restaurare. Totodată, Codul stabileşte că „membrii personalului muzeului, ai autorităţii tutelare, familiile şi asociaţii acestora, nu sunt autorizaţi să uzeze în scop personal, nici măcar provizoriu, de obiecte provenind dintr-o colecţie muzeală“. Aviz amatorilor care mai fac greşeala de a accepta să „împrumute“ bunuri muzeale pentru „decorarea“ birourilor şefilor ierarhici!
Un alt principiu amintit în Cod se referă la serviciile pe care muzeele le pot face altor muzee. Astfel, Codul recomandă ca muzeele care asigură servicii de identificare pentru alte muzee să nu transforme această activitate într-o sursă de profit; sursă de profit, nu, dar venituri extrabugetare, da (cel puţin, pentru hăituitele muzee din România) – am putea comenta noi.
O problemă de actualitate pentru muzeele de istorie şi de etnografie, dar şi pentru cele de istorie naturală este modul în care sunt puse în valoare colecţiile cu bunuri provenind de la comunităţi existente. Expunerea trebuie să promoveze dezvoltarea socială şi toleranţa, favorizând expresia multisocială, multiculturalismul şi multilingvismul. Cu alte cuvinte, muzeele vor trebuie să se abţină de la a face comparaţii între comunităţi culturale existente, de pe urma cărora vizitatorii să primească mesajul că o cultură este mai avansată decât cea vecină.
Am ajuns şi la ultimul capitol al Codului: cel dedicat conduitei profesionale a personalului de muzeu. Astfel, prima îndatorire a personalului muzeal este cunoaşterea legislaţiei în domeniu, deopotrivă cea internaţională, cea naţională şi chiar cea locală, împreună cu modalităţile de aplicare ale acestora. Membrii personalului muzeal au obligaţia să se supună politicilor şi procedurilor practicate în muzeele lor, cu condiţia ca acestea să nu contravină Codului deontologic al IOCM. Totodată, personalul muzeal trebuie să cunoască şi celelalte coduri de conduită aplicabile în fiecare muzeu în parte. Membrii profesiunii muzeale trebuie să promoveze cercetarea, punerea în valoare şi utilizarea informaţiilor legate de colecţii; ei trebuie să evite orice activitate care ar antrena pierderea diferitelor informaţii intelectuale şi ştiinţifice. Membrii profesiunii muzeale nu trebuie să participe niciodată, direct sau indirect, la traficul sau la comerţul ilicit cu bunuri culturale sau naturale. Membrii profesiunii muzeale trebuie să protejeze informaţiile confidenţiale obţinute în timpul exercitării profesiei lor. Informaţiile privind securitatea colecţiilor şi a sediilor muzeale fac obiectul celei mai stricte confidenţialităţi din partea personalului muzeal, cu excepţia faptului în care acesta trebuie să furnizeze date poliţiei şi organismelor de anchetă judiciară.
Şi ajungem, din nou, la nişte prevederi mai puţin acceptate în mod curent în România. Astfel, Codul stabileşte principiul că, deşi profesioniştii muzeelor au dreptul la o anumită independenţă profesională, „nici o activitate privată sau profesională nu poate fi totalmente distinctă de cea a instituţiei lor“. Cu alte cuvinte, cineva care lucrează într-un muzeu nu poate face abstracţie de acest lucru nici în afara muzeului. Aşadar, profesioniştii din muzee „nu trebuie să ocupe alte funcţii remunerate şi nici să accepte sarcini exterioare care pot să pară contradictorii cu interesele muzeului“. Totuşi, numeroşi specialişti din muzeele româneşti, pentru a avea bani să îşi întreţină familiile, acceptă o a doua slujbă, în orice condiţii, inclusiv, în comerţ, deşi Codul precizează: „membrii profesiunii muzeale nu pot participa, direct sau indirect, la comercializarea (vânzarea sau achiziţionarea în scop lucrativ) unor elemente de patrimoniu cultural sau natural“. Cu toate acestea, comerţul cu bunuri de artă din România se sprijină pe cunoştinţele profesionale ale celor care lucrează în muzee. Mai mult, nu este respectată încă o recomandare foarte clară a Codului: profesioniştii muzeelor „nu trebuie să recomande, niciodată, un comerciant sau un reprezentant al unei case de licitaţii sau expert în vânzări de bunuri“ unei terţe persoane. În fine, ultima recomandare a Codului este, din nou, una dintre cele mai frecvent încălcate în România: „membrii profesiunii muzeale nu trebuie să intre în concurenţă cu instituţiile lor, pentru achiziţionarea de obiecte sau pentru orice altă activitate personală de colecţionare“.
Nu am încercat, în cele de mai sus, să dau lecţii colegilor din muzee. Am atras atenţia asupra câtorva prevederi ale Codului deontologic al profesiei care nu sunt respectate în România. Există cauze şi explicaţii cu duiumul. Voi relua acest subiect, destul de curând, încercând să ofer doar câteva opinii în această privinţă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper