Cântece din Valea rea

Un articol de Alex Ciorogar

Andrei Doboş, Valea rea, Cartea românească, Bucureşti, 2015, 72 p.

Sindromul lupului singuratic
Trecut prin majoritatea grupărilor (poezie.ro, clubliterar.com, Discuţia secretă), editurilor (Vinea, Casa de pariuri literare), revistelor (Echinox, România literară, Vatra, Tribuna, Steaua, Apostrof) şi cenaclurilor („Euridice“, „Nepotu’ lui Thoreau“, „Blecher“) ce alcătuiesc coerenţa poetică a anilor 2000, Andrei Doboş iese din underground, trece prin Valea rea şi ajunge în lumina reflectoarelor lumii noastre literare. Alături de Eschiva lui Drăgoi, recentul său volum publicat de Cartea Românească apare, cu toate acestea, după agitaţia marilor târguri de carte. Pe scurt, un poet cu experienţă, cu vechime chiar. Fost redactor şi librar, Andrei Doboş reprezintă, în peisajul actual, una din figurile centrale ale poeziei clujene, alături de Ştefan Manasia şi Vlad Moldovan.
Cu toate astea, ce remarci când vine vorba de poezia lui e, întâi de toate, distanţarea faţă de logica internă a ultimelor promoţii. Departe e de Andrei Doboş minimalismul cotidian al lui Sociu, cum la fel de departe e anarhismul fracturiştilor ori discursul metaforizant alde Vancu. Departe de Eftimie şi val chimic. Dacă, anxioşi, protagoniştii lui Coman aprind nevrotic ţigară după ţigară, personajele lui Doboş pufăie liniştite trabucul contemplativ: „şi sfârşeai aplecat/ peste gratiile parterului/ cu o ţigară/ pe care n-ai fi vrut să o fumezi/ urmărind/ ce-a lăsat ploaia pe asfalt/ prin iarbă“. Mai interesant e că o parte a tinerilor au spus stop gestului de respingere iniţiat de optzecişti. În ultima vreme, modelele de la care se revendică, atunci când nu e vorba de mediul virtual ori de filmele iconice, sunt, din nou, cele ale modernismului (de la avangardă la expresionism). Motiv pentru care m-aş opri puţin asupra celor două voci pe care autorul pariază.
Pe dublă frecvenţă
Această nouă carte are toate vechile atribute ale lui Doboş. O voce personală, similară celei din debut, care povestea aventurile studenţilor din Mănăştur e reutilizată aici în poeme ca Floreşti. Sacada, Petunia revisited, Lui Vlad sau Interese oculte. Mă feresc de eticheta biografismului pentru că e vorba, mai curând, de o mitologizare a istoriei personale („Eu am ieşit din faguri, muguri/ şi focuri“) decât de transparenţa unei transcrieri gratuite a nimicurilor.
Dacă realitatea e mereu invocată ea e, tocmai prin asta, mereu îndepărtată, ba chiar idealizată, aş zice, având în vedere că predominante rămân, în poemele amintite, sinuozităţile memoriei. Ce să mai faci, cum zice Schiop, atunci când Andrei spune „mai stau un pic pe băncuţă să ştii/ e noapte şi-mi mai amintesc de prin copilărie“? Nu mai ai ce. E noapte, stai nemişcat şi citeşti în continuare „de prin poemele lui“.
Nici cea de-a doua voce nu e neapărat originală, ea fiind preluată din cel de-al doilea volum, Inevitabil, una a impersonalismului, insesizabilă la prima lectură, însă cu atât mai eficientă. O voce care şopteşte de undeva de la înălţime, o voce care trădează, nu o dată, o modestie de sorginte patriciană. Atitudinea asta impasibilă care, paradoxal, recepţionează cele mai mici vibraţii de sensibilitate venind din zone dintre cele mai surprinzătoare; atitudinea asta care a dat naştere unei elegii cutremurătoare precum Lui Maurice: „Nu ne-a învăţat nimeni/ păsările şi arbuştii/ frumuseţea/ zborului de albine/ departe de stup nu ne-a arătat nimeni/ lumina/ reflectată de o pânză de păianjen/ nici fluxul graurilor în vie/ nu ne-a educat nimeni/ să ascultăm în tăcere/ să fim singuri/ sub clopotul cerului/ cu vinişioarele din frunze/ cine ne-a arătat/ cum înfloreşte ceaţa/ şi se desprinde ca bumbacul/ în visul unui copil?“. Un spaţiu idilic, aşadar, în care cucul şi ţapul trăiesc bine-mersi pe lângă blocuri şi antene.
Andrei Doboş
se întinde pe canapea
Chiar dacă nu e o poezie scrisă în registrul prezentului cotidian, e, totuşi, una care mizează pe puterea prezentului ca moment (horribile dictu) aparţinând prin excelenţă Fiinţei. Lipsită de prejudecăţi, atenţia sa poetică e îndreptată, de cele mai multe ori, asupra momentului, asupra emoţiilor, gândurilor şi senzaţiilor unui acum: „Căutăm ceva/ în liniştire/ credem ce ne-au spus/ misticii din vechime:/ Dumnezeu vine în linişte./ Poate că o canapea/ e de ajuns/ pentru linişte/ când plouă afară/ sau în orice caz/ când nu e foarte cald/ e bine să stai pe canapea/ sau undeva întins/ sub lespedea de nori/ şi relativ comod/ o jumătate de oră/ după mintea ta care/ obişnuieşte să fixeze/ tehnici şi canoane/ ale tăcerii,/ să fii tao/ sau/ wu wei/ duhul care suflă/ unde voieşte,/ e o linişte/ ce se aşterne/ uneori în pădure/ şi atunci asculţi artist/ cum bate vântul“. Un Eckhart Tolle, dacă vreţi, al poeziei române contemporane. Atent, în sfârşit, la „lucruri pe care n-ai vrea să le observi“, lucruri pe care însă ai vrea să le trăieşti, imediat ce le citeşti. Un volum, iată, de sinteză, şi mă grăbesc să adaug, un volum de tranziţie din exact aceleaşi motive.
Don’t let your mouth write
a check that your ass can’t cash
Altfel, e cea mai bună carte a poetului, fiindcă e, pe scurt, cea mai curajoasă. Referinţele vorbesc de la sine. Citatele sunt mai relevante ca orice analiză. Ar fi suficient să selectez trimiterile la Arghezi („Pacheţele chinezeşti/ brioşe şi sandvici şniţel pui/ îngheţată cu rom/ molfăite în salivă descompuse în nutrienţi/ şi reziduuri. Muştiucuri/ încă fumegă, voci/ leneşe sau poruncitoare“, „Aici e la fel: grămezile cresc/ canalizarea drenează banii:/ cutii, oase de supă/ arcuri de saltele; ploaia cade/ şi se transformă direct în mucegai“, „sub cireş granule fine de nisip îngroapă tălpile/ fetiţelor: nimicuri, frunze uscate, şuncă“) ori Bacovia („Mutat cu toţii în virtual. Oraşul golit. Au rămas/ câţiva zăpăciţi pe stradă, drujbişti bătrâni“, „Mai friguros, anul acela aveam/ să aflu seceta;/ după o iarnă cu multă zăpadă/ în martie, devreme, vântul uscat,/ în câteva zile a ras straturile/ de nea îngheţată şi a lăsat/ pământul curat“, „să auzi vibraţia neagră/ cum detonează-n plină lumină/ şi martorul, pulverizat/ e din melodie singurul sunet/ dat să se repete,/ stricat“), însă impertinenţa îl împinge să facă cu ochiul şi unui Eminescu sau, mai aproape de noi, unui Cărtărescu (faruri, vitrine, fotografii se transformă în faguri, muguri, focuri). Doboş transcrie ecoul final al melancoliei eminesciene: „Eu visez netulburat/ o viaţă/ care nu este/ a mea“.
Mai mult, puteţi spune că Ovidiu ori Lucreţiu nu mai sunt la modă atâta timp cât scriitori ca Bogdan-Alexandru Stănescu sau Andrei Doboş (neo-clasicişti ambii, însă, pe paliere diferite) pun cerneală pe hârtie sau, mă rog, pixeli pe ecran? Exerciţii de „ostranenie“, forjate cu tehnici de o luciditate impecabilă, mecanisme rar întâlnite azi precum repetiţia, comparaţia, refrenul sau întrebările retorice, măgulitoare cu cititorii lui. Curajoasă şi riscantă, ca orice provocare până la urmă, poezia lui ne oferă momente vizionare acompaniate de reci frisoane ale recunoaşterii. Nu ştiu cât de mare, dar sunt sigur că Doboş va avea un preţ de plătit pentru îndrăzneala sa.
Anul Caprei de Lemn
O carte care se citeşte cu respiraţia ţinută – din copilăria oraşului minier („Aveam 6 ani/ la revoluţie/ şi am cântat ole ole/ în faţa blocului“) prin vacanţele de la Poşaga, până la înţelepciunea adultului din Floreşti – o carte ce impresionează prin fascinaţia şi mirarea în faţa vieţii: casete de hip-hop furate, exorcizări, filme, întruniri budiste, toate intră în malaxorul său.
Cu ajutorul unui imaginar preponderent vizual, Andrei Doboş scrie o poezie a naturii, în aceeaşi măsură în care compune o poză a interiorităţii, versuri, adică, ce reiau în vizor problema originilor noastre, ascuţind conştiinţa vizavi de modul în care oamenii au profitat de pe urma naturii, chiar de ne referim la aspecte evanescente precum inspiraţia. La rigoare, pastelurile sale pot fi defalcate în câteva categorii: poeme solare, poeme ale ploii, poeme ale noroiului („Aveam mame de pământ/ cu pielea ca noroiul uscat“), poeme ale tribului şi-ale strămoşilor. Cei interesaţi de budism, panteism ori epicureism trebuie să intre neapărat în dialog cu aceste texte remarcabile.
Care sunt lucrurile ce conteză cu adevărat? Ce facem cu timpul pe care-l mai avem? Mai credem în miracole? Mai e natura un spaţiu privilegiat? Îndrăznim să avem o ultimă dorinţă? Presărată cu tot soiul de neaşteptate gingăşii, Valea rea se dovedeşte a fi nu doar tulburătoarea confesiune a unui călător, ci itinerariul liric indispensabil fiecăruia dintre noi. Dincolo de faptul că reînnoadă cu o tradiţie ce abia se mai zărea în actualitatea noastră literară (primul poem e despre ţară, Anul de fier), volumul îţi reaminteşte că un (bun) poet român rămâne aşa tocmai fiindcă nu te face să te gândeşti, nici măcar pentru o clipă, la poeţi de altă limbă. „Vinderel“, „bolta“, „moşcoşeşte“, „acareturi“, „mânjit“, „cicade“, „vrăjmaşul“, „pâraiele“, „hoaspe“, „cuşma“, „pufoaica“, „şiştare“, „mursă“, „colţon“, „pită“, „căţălul“, „zarva“, „amuşină“, „vioreaua“, „cucută“, „puiet“ sunt doar câţiva dintre termenii neaoşi pe care Doboş îi resemantizează liric.
Odată cu Valea rea Andrei Doboş reuşeşte ceva ce altora n-o să le iasă prea curând – stoarce natura (prunii, vişinii, cireşii) de lirism, o transformă în tablouri pline de seninătate pe care le transportă, în final, în viaţa de zi cu zi – şi o face având, de-o parte, perspectiva istorică a literaturii şi simţul limbii române, pe cealaltă. Nu-mi pot scoate unele poeme din minte şi mă bucur că s-a întâmplat aşa. Aş zice că e un volum foarte bun, însă i-aş face o nedreptate. E o carte excepţională.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper