Azi

Îmi scrie o prietenă din Cuba. Grecoaică. Şi un coleg din Olanda. Grec. Şi ei, ca toţi grecii din lume, sunt fixaţi pe buletinele de ştiri. Despre starea locală primesc veşti detaliate. De la mine. De la alţi prieteni din Elada. Eu mă mai uit la televizor. Mai am această putere. Ceilalţi prieteni ai lor au renunţat, îmi spun ei.
Adevărul este că am adunat prea multe nopţi nedormite. Alegeri. Discuţii la Bruxelles. Referendum. Discuţii la Bruxelles. Stăteam treji. Atârnam de fiecare cuvânt, de fiecare întorsătură de frază. Apoi, aprobarea ultimului împrumut. Şi discuţiile din Parlament. A câta oară? De fiecare dată, însă, la nesfârşit. În ultimele luni ne obişnuiserăm să ascultăm oameni cu personalitate. Se selectaseră cei care aveau ceva de spus şi ştiau cum s-o spună. Acum ascultăm toţi parlamentarii, la grămadă. Fiecare partid îşi trimite guriştii. Şi ei dă-i şi dă-i, de parcă ar fi ştiut dinainte şi ar fi ştiut mai bine cum trebuie rezolvată situaţia Greciei.
N-au fost destule parcă presiunile din afară ale celor care înţelegeau despre ce este vorba şi încercau să întoarcă roata istoriei în favoarea lor. N-a fost destulă prostia care a curs gârlă din partea fiecãrui neisprăvit din afara ţării, care avea dreptul să-şi scrie părerile pe facebook şi-şi exersa capacitatea de-a fi penibil fără oprelişti. Lumea toată vorbea prin orice mijloc despre ce e şi cum e cu Grecia. Îţi venea să spui, ca în bancul de pe vremea lui Ceauşescu, că dacă pui fierul de călcat în priză, cineva îţi va spune de pe nu ştiu care meridian şi din nu ştiu ce fundătură a minţii lui unde au greşit grecii şi ce ar fi trebuit ei să facă pentru a fi, vezi doamne, măreţi ca noi toţi ceilalţi, într-o lume care oricum se duce într-o rână.
În ţară însă, în Grecia, nu puteam face nimic altceva decât să ne ascultăm parlamentarii. Care nu aveau în cap nimic altceva decât dorinţa de plătit poliţe. Cred că există, până la urmă, loc pentru cel care se pricepe să facă un studiu psihanalitic pentru tot ce s-a întâmplat cu grecii în ultimele luni, acasă şi la Bruxelles. Cei care ştiu meserie vor descoperi multe mecanisme a căror declanşare şi-a spus cuvântul. Un studiu despre ceea ce înseamnă carismă şi lipsa ei cred că se poate scrie uşor. Un studiu despre ce înseamnă să te naşti lider sau simplu funcţionar. Un studiu despre sănătatea trupească şi despre boală, care nu pot să nu-şi pună amprenta şi pe mecanismul gândirii. Un studiu despre cum îţi poate influenţa deciziile faptul că eşti obez de la naştere sau slăbănog ca o scândură. Un studiu despre ce înseamnă să fii bărbat şi ce înseamnă să ai doar numele, fiind de fapt doar o domnişoară cu şliţ. Şi tot aşa mai departe. Până la bani uite deci câţi factori au mai intrat în joc în aceste zile fără sfârşit, în aceste nopţi fără sfârşit, la aceste discuţii fără sfârşit. Plasaţi deci toate aceste elemente adiacente în cadrul unei discuţii despre o sumă de bani, o datorie cum n-a avut niciodată vreo ţară la vreun for internaţional şi veţi vedea că n-ar fi putut să iasă nimic altceva decât ceea ce a ieşit.
Dacă discuţiile de la Bruxelles ne-au umilit şi ne-au dovedit că nu avem nici o ieşire, într-o zonă geografică ameninţată de instabilitate, pe care încercăm cum putem s-o protejăm de proba de foc şi sânge, discuţiile din Parlamentul nostru ne-au îmbolnăvit. Revanşarzi care şi-au dus partidele de râpă săreau acum să-şi spună cuvântul şi să învinuiască guvernul, perdanţi care au în spate toate compromisurile politice strigau acum ca din gură de şarpe că ei nu vor accepta compromisul, dame tip coana Joiţica, patrioţi apăruţi peste noapte, cu lacrimile în ochi şi cu joarda în mână, să taie ei şi să spânzure, deşi niciodată până acum nu s-au făcut văzuţi sau auziţi. Ei, partidele din opoziţie s-au dus, de altfel, în toiul discuţiilor şi la Bruxelles să-şi arate faţă de mai marii lumii slugărnicia, să spună că „ţărişoara“ se supune fără să crâcnească şi că ei sunt cei care o reprezintă. Ce mai puteau face reprezentanţii noştri guvernamentali?
De vreo două luni nu mai dormim nopţile. Ascultăm bălmăjelile unora. Aşteptăm cuvântul celor care sunt nevoiţi să se apere. De ce să se apere? De drama la care a ajuns un popor ai căror oameni cu bani până la data închiderii băncilor au scos ilegal din ţară peste patruzeci de miliarde de euro? Şi asta doar în ultimele luni, deci atunci când se ştia deja că soarta Greciei e proscrisă. Stăteam deci nopţile, ascultam, număram voturile, ne, ohi, ne îngheţa sângele-n vine, încă un ne, încă un ohi şi, în cele din urmă, ne la ce şi ohi la ce?
Au făcut dovadă aceste luări de cuvânt din zilele şi nopţile noastre nedormite de atâta mediocritate, încât fără să vrei ajungi să-ţi pui problema legitimităţii democraţiei. Ba, ca să spun cinstit, cu ochii lipiţi de somn şi topită de oboseală am ajuns chiar să mă întreb, la un moment dat, dacă nu ar fi fost mai cu folos ca în lunile astea, în zilele astea fără sfârşit şi în nopţile astea nedormite să ieşim cu toţii, cei trei sute de parlamentari şi noi, cei preocupaţi de mersul lumii (cifre imense în ţara asta, întotdeauna participativă politic) şi să spălăm străzile, să tăiem iarba prin parcuri, să golim tomberoanele, să zugrăvim casele dărăpănate. S-ar fi ales ţara cu ceva, era desigur o nebunie, dar era constructivă.
Ce va aduce ziua de mâine nu ştim. Dar poate că ştim. Este scris undeva, există un flux subteran care energizează popoarele, ceva mai presus de bani, care spune ca în proverbul românesc că „acel care a avut o să mai aibă“, că acel căruia i s-a dat o identitate puternică se clatină, dar are pe ce să se reaşeze.
Astăzi au început la Atena lucrările Troikăi. Astăzi fostul ministru Varoufakis a declarat în presa internaţională că exista un plan B. Dar că toate computerele ministerelor noastre erau controlate de Troikă. Astăzi Mikis Theodorakis, bardul nostru naţional, împlineşte nouăzeci de ani. Astăzi pe toate posturile se transmite muzica lui. Din timpul războiului civil. Din perioada marilor exiluri greceşti. Din perioada dictaturii. Astăzi în toate casele se cântă. Nu numai la greci. Ca în nici o altă parte a lumii străinii se adaptează lirismului locului. Se cântă în casele pakistanezilor, se cântă în casele albanezilor, cântă românii noştri. Astăzi se dau la televizor secvenţe din Zorba grecul. „Ai mai văzut oare vreodată o prăbuşire atât de totală, boss?“, îl întreabă dansatorul grec de Sirtaki pe tânărul şi subţiratecul lui partener englez care sare şi el în dans, în râs şi în cântec, ca o ultimă şi singură salvare. Astăzi în Grecia se dansează Sirtaki. Şi poporul care are asemenea dansuri nu piere.  (Atena, 28 iulie)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper