Activişti, mândria ţării

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Indiferent dacă la putere au fost comuniştii prosovietici ori antisovietici sau, după Revoluţie, anticomuniştii, adică foşti comunişti pursânge, suporteri ai capitalismului cât se poate de sălbatic şi, desigur, globalişti, mentalitatea de contabili repetenţi i-a însoţit pe toţi în cei şaptezeci de ani de la ultimul război încoace: „Cultura costă“ şi „Medicii iau bacşiş!“. Acestea sunt cele două obsesii incurabile, care, după cum se vede, continuă să se manifeste până vor mai exista medici în ţară şi activişti la putere în România.
Mai mult, pentru a nu avea vreo îndoială asupra obsesiei celor ce ne „conduc“, a apărut chiar o lege ce sancţionează cu asprime bacşişul medicilor. După mine, o nouă şi convingătoare demonstraţie că „activiştii“ din justiţie par mai eficienţi decât orice duşman din afară! Şi când te gândeşti cât de puţin li se cere celor de azi: să cunoască ţara în care se află şi, cât de cât, principalele ei nevoi. Dar, vorba cronicarului, „se sparie gândul“ când le urmăreşti faptele şi traiectoria. Foştii activişti comunişti, care aveau obiective politice şi economice, doreau să dovedească superioritatea socialismului, iar apoi a „societăţii socialiste multilateral dezvoltate“, au umplut ţara de fabrici, de blocuri şi de oraşe industriale; cartea era ieftină, şcoli pretutindeni, flota comercială ne plasa printre primele ţări din lume, la fel industria petrochimică; dincolo de asta, analfabetismul a fost aproape eradicat, ca şi bolile pe care le târam cu noi prin secole. Activiştii de atunci luptau neîncetat fie cu „călăul“ Tito, fie cu Unchiul Sam, „pica-i-ar bomba-n ocean!“, fie mai târziu, după invazia din Cehoslovacia, cu frica de ruşi. Şi, ca sã-i rãspund unui luptător născut om, dar crescut slugă, nu sunt un nostalgic. Cărţile mele, articolele şi tot ce am făcut până la Revoluţie sunt la îndemâna oricui doreşte să vadă adevărul: că nu am iubit comunismul, care, în realitate, nu exista, nu era decât un basm lipsit de imaginaţie, şi că am detestat dictatura şi, fireşte, pe gardienii ei văzuţi şi nevăzuţi. Am făcut ceea ce mi s-a părut corect şi moral. Am strigat, atât cât am putut, când era cel mai greu, urmând îndemnul unui autor al cărui nume, din nefericire, nu mi-l mai amintesc: „Când ţi se dă o hârtie liniată, scrie printre rânduri!“ Treptat, mi-am câştigat dreptul de a folosi hârtii albe neliniate şi îmi amintesc şi astăzi bucuria pe care o simţeam spunând adevărul aşa cum îl aflam. Mă încânta faptul de a fi socotit adversar sau, mai precis, potrivit vocabularului de atunci, duşman. Însemna că ceea ce spuneam avea greutate, iar în topul alcătuit de ziarele vremii eram bine plasat, după cum s-a putut vedea după Revoluţie şi în Cartea Albă a Securităţii. Nu am fost disident, căci, cum observase un confrate, disident te faci în câteva zile, pe când pentru a ajunge scriitor, ai nevoie de o viaţă. Îmi amintesc că pe atunci am descoperit epitaful lui Eschil, care, mai mult decât cu tragediile sale, s-a mândrit cu calitatea de luptător la Maraton, unde, cu suliţa în mână, în faţa unui inamic superior, a ţinut să apere demnitatea şi libertatea primei democraţii a lumii. În epitaful pe care el însuşi şi l-a scris, dãdea mãrturie că cel mai important eveniment al vieţii sale a fost acea bătălie şi că „… amintirea sa o păstrează câmpia de la Maraton/ Şi perşii pletoşi care i-au cunoscut curajul“. Şi, nu pentru prima dată, mă întreb, cu toată luciditatea, ce s-a ales din visurile noastre de atunci, din anii, de încordare, spaimă şi durere, din victoriile reale care, azi, par amintiri dintr-o altă viaţă. De zeci de ani suntem tot la dosare, toţi se cred urmăriţi, ascultaţi, înregistraţi, toţi se tem de toţi şi aşa mai departe, dar ce ar mai fi, în fond, de păzit în afară de confortul dictatorilor, când vedem bine că am rămas fără ceea ce se numea odinioară industrie, fără agricultură şi fără bănci, cu învăţământul, ştiinţa, sănătatea şi cultura marginalizate sau ignorate, cu analfabeţi de ordinul milioanelor şi cu alte milioane de oameni fugăriţi peste hotare. Ce valoare pot avea politicienii aleşi de analfabeţi sau de cei votaţi contra litru de ulei sau kil de zahăr şi făină? Vrem, nu vrem, până la urmă ne aparţin doar proştii. Proşti, dar de-ai noştri! Într-o ţară în care turnătorii sunt, în ochii autorităţilor, la mare preţ indiferent de starea lor psihică şi, ori e cazul ori nu e, par să devină una dintre coloanele de susţinere a justiţiei independente. Fără îndoială, întotdeauna la locul potrivit se va găsi turnătorul potrivit ideii de dreptate. Şi, fireşte, autoritatea care să-l ia în seamă. Cine ar putea uita omul cu răţoiul, povestea cu caltaboşul, procesele vameşilor şi ale „naşilor“ feroviari? Dar povestea nedezlegată încă a celor cincizeci de capre şi a două rochii, capodopere ale dreptăţii postdecembriste? Cu ce ne lăudăm? Cu numărul de arestări din lumea de sus a politicii începând cu un prim-ministru, Adrian Năstase, de care, azi, mai mult ca oricând, am avea foarte mare nevoie… De câte ori trebuia lansată o diversiune, când guvernanţii aveau ceva de acoperit, se pornea ca din senin o campanie împotriva medicilor. Salariile celor optzeci şi ceva socotiţi spuma politică a patriei au fost mărite pentru a-i păzi de corupţie şi, fireşte, pentru ca ei să fie în pas cu alţi lideri din Europa. Din păcate, ţara au uitat-o. Dacă ar fi plătiţi în funcţie de ce au reuşit să facă din această ţară, ar trebui să li se impoziteze şi banii câştigaţi din cerşit. Ei în rând cu lumea bună, europeană, dar, cu toate acestea, până acum n-au fost capabili să ne prezinte un proiect de ţară, oricât de modest. Cred că nici nu înţeleg ce li se cere. Cu legi penibile sau fără legi, medicii pleacă. Noi cu ce rămânem? Cu locurile făcătoare de minuni, cu agheasma şi cu moaştele, căci ele ne-au trecut prin toate secolele. Ca să înţelegi ce face un medic şi cât de rapid evoluează ştiinţa trebuie să ai nu numai nişte diplome care, de altfel, sunt ieftine, la îndemâna oricui şi, fireşte, universităţi care să le ofere, ci şi cunoştinţe reale şi mai ales respect pentru om şi pentru viaţă. Iar acestea se dobândesc numai prin educaţie. Indiferent de culorile carnetelor de partid – brun, roşu, maro, portocaliu sau verde – şi de urmele acestora în suflet, de şapte decenii suntem conduşi de activişti, iar aceştia, din nefericire, par fii ai aceleiaşi mame. Pentru toţi cultura costă, dar, după şapte decenii terorizate de propagandişti, oricine poate lesne constata ravagiile făcute de prostie: degradarea alarmantă a ţării, haosul desăvârşit, efectele mitocăniei şi ale urii. Dacă, fireşte, mai avem o ţară, fapt de care, pe zi ce trece, mă îndoiesc tot mai mult. Ceea ce se numeşte parlament, guvern, preşedinţie etc., nu sunt, în mare măsură, decât transmiţătoare de ordine venite, cum se spune tot mai frecvent, de la nişte comitete ştiute şi neştiute, specializate în numărarea banilor altora, iar reprezentanţilor lor celor mai importanţi le-au dat binecuvântarea la numirea în respectivele funcţii. Ce calităţi morale şi intelectuale trebuie să aibă aceştia se poate deduce uşor din graba cu care, ca nişte papagali penibili, spun da la tot ce li se cere şi justifică orice şi oricând. Nu am probleme cu memoria, sunt conştient că toate acestea le-am spus de mai multe ori, dar mă repet pentru că nu reuşesc să mă împac cu gândul că această teribilă degradare s-a petrecut cu concursul şi în văzul tuturor. Din păcate, de cele petrecute în deceniul ultim, băsist, cel mai trist din întreaga perioadă postrevoluţionară, nu este vinovat numai fostul preşedinte, ci toţi cei care au închis ochii la fiecare încălcare a legilor şi, mai ales, cei ce şi-au vândut reputaţia şi conştiinţa pe bani, acceptând rolul de agenţi electorali. După toate câte se petrec sub ochii noştri, cine ar mai putea susţine cu argumente că mai avem o intelectualitate şi câteva idealuri? Şi cine ar putea susţine acum, la un secol de la Marea Unire, că suntem cu adevărat o naţiune, adică o fiinţă vie care-şi decide singură soarta? Trăim, din păcate, în afara culturii şi a educaţiei în general, într-o lume creată de activişti mult mai mediocri decât înaintaşii lor, care n-au nici o legătură cu ţara, cu tradiţiile, istoria şi cultura ei. O lume fără valori şi fără repere în care, de un sfert de secol se desfăşoară o nesfârşită campanie electorală, într-un rai al hoţilor, al marilor hoţi şi învârtiţi, în care cei ce fură zeci şi sute de milioane de euro rămân cu banii dacă devin turnători, în timp ce pentru cei cu salarii umilitoare, dar cu răspundere uriaşă se aplicã legi drastice dacă acceptă cincizeci sau o sută de lei. Ce stat e ăsta care, pentru cea mai complicată şi mai dificilă meserie, nu e în stare să asigure decât legi brutale, concepute dintr-o perspectivã mai îngustã decât odinioară? Nu îmi dau seama din ce clasă ar trebui să înceapă culturalizarea lor, dar acum pare foarte târziu. Oamenii nu mai ştiu cine sunt, de unde vin, ce au făcut strămoşii lor, la ce foloseşte libertatea şi demnitatea pe care le dau pe un kil de zahăr şi pe altul de făină. Cei mai mulţi sunt ca nişte patrupede stradale într-o eternă căutare a hranei. Crimele, violurile, accidentele din cauza alcoolului nu mai sunt rarităţi, dimpotrivă. Cine a scris Biblia? Popa! Ce sărbătorim la Paşte? Nu ştiu. Cine-i preşedintele ţării? Nu mă interesează! Şi, fiindcă tot ne aflăm într-un sezon de mare rătăcire în care se mai vorbeşte de închisori şi cătuşe, l-am recitit pe Slavici, deşi soluţia au strigat-o absolut toţi cei ce ne-au precedat şi ne-au orientat prin pustie. Căci nu există decât una. În apelul adresat publicului cu prilejul Serbărilor de la Putna din 1871, marele scriitor spunea: „Naţiunea română voieşte cultură, şi cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut şi la Lomniş, omogenă în sânul Carpaţilor şi pe malurile Dunării bătrâne…“ Mai mult, „domnişoarele române“ sunt rugate să trimită la Putna un steag cu inscripţiunea: „CULTURA E PUTEREA POPOARELOR“. Slavici nu şi-a ascuns niciodată sentimentele filogermane, iar în perioada ocupaţiei Bucureştiului a publicat câteva articole în ziarul nemţesc din Bucureşti, drept pentru care, în buna tradiţie democratică românească, a fost scuipat şi înjurat pe stradă unde „patrioţii plini de însufleţire îşi uşurau inima suduindu-mă ori voind să-mi tragă câteva“. Agresat, scuipat şi fugărit, ocolit de oficiali şi prieteni, cel ce convinsese Transilvania că „Soarele românilor la Bucureşti răsare!“ şi-a urmat destinul prin închisori înspăimântător de murdare şi pline de râie şi păduchi. L-au închis şi ungurii, l-au închis şi românii, care, în relaţia cu el, şi-au dovedit cu prisosinţă aşa-zisul respect pentru valori, iar cine va voi să facă vreo comparaţie va descoperi că nu suntem departe nici de moravurile de atunci şi nici de precara igienă. Mai mult, se va convinge că salvarea este una singură, cea brodată pe steagul inscripţionat de „domnişoarele române“. În imperiu sau în patria mamă, în închisori sau în libertate, Slavici, admiratorul necondiţionat al lui Confucius, a rămas el însuşi având o tărie sufletească greu de imaginat şi o ştiinţă de a privi lucrurile de la o altă altitudine intelectuală şi morală, inaccesibilă celor mai mulţi dintre cei puţini. La Văcăreşti, cum povestea Arghezi, când a venit vremea eliberării a făcut o cerere la comandantul închisorii să mai rămână câteva zile pentru că nu-şi terminase o nuvelă. Prin nu ştiu ce asociaţie, poate pentru că e vorba de destin în viaţa unor ţări, dar şi a unor oameni, îmi vine în minte o concluzie a lui Carlos Fuentes după ce a citit un strălucit eseu al Simonei Weil despre Iliada lui Homer: „Nimeni nu e la adăpost în faţa destinului său. Niciodată să nu priveşti cu admiraţie puterea, să nu-ţi urăşti duşmanul şi nici să nu dispreţuieşti pe cel aflat în suferinţă“.

Un comentariu pentru “Activişti, mândria ţării”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper