Viaţa pe drumuri

În toate marile oraşe ale Europei există un anumit gen de magazine care te îndeamnă să meditezi asupra idealurilor clasei de mijloc, preponderentă pe continent. Ţin minte că în primii ani după emigrare stăteam uimită şi mă uitam la vitrinele şi prin rafturile acestor magazine, nu din dorinţa de-a cumpăra, ci, dimpotrivă, din spaima de-a nu ajunge să-mi doresc vreodată ceva din acele prostii de care mulţi din jurul meu făcuseră dependenţă.

Nu există aşezare cu un număr oarecare de locuitori pe continent din care să lipsească magazinul cu produse casnice, produse care, potrivit mentalităţii middle class, îţi fac existenţa comodă, plăcută, ba, ducând nonsensul la absolut, chiar frumoasă, cu conţinut estetic, deci. Ce nu găseşti în aceste magazine? Ceas pentru fierberea ouălor, linguriţă specială pentru curăţat fructul de avocado, perniţă pentru pus mâţa la fereastră, puf special pentru curăţat lampadarul, zdrăngănele de atârnat la zgarda câinelui, ciucurei de marcat cheile de pe la uşi şi dulapuri, danteluţe pentru rafturile de la cămară, căciulă pentru ceainic, fel de fel de chirimoaţe de fixat perdeaua şi aşa mai departe. Ţin minte că o dată fiică-mea, oprită în faţa unei asemenea vitrine, se holba la nişte tapete pe care era imprimată din fabrică ziua din săptămână în care trebuia consumată mâncarea. A rămas pentru mine paradigmatică remarca ei de atunci: „Mamă, singura aventură care ţi se poate întâmpla într-o ţară ca asta ar fi să mânânci vineri mâncarea pe care e scris joi“.
Adevărul este că aceste magazine spuneau un mare adevăr. Anume că idealul europeanului de rând era aşezarea, că în mintea lui viaţa funcţiona ca trenul care, odată pornit pe şine, nu se oprea decât la destinaţie. Şi destinaţia era sigură şi prestabilită: o maşină neagră închisă care lua coşciugul şi-l ducea unde trebuie. O dată, ţin minte că după o înmormântare familia se felicita la ieşirea din cimitir: „A fost perfect, îşi spuneau ei unii altora strângându-şi mâna, nu s-a întârziat nici un minut cu ceremonia, s-a desfăşurat deci după ceas, nimeni n-a scos o lacrimă, deci a funcţionat bine mecanismul de stăpânire de sine, nimeni nu şi-a dat în petec, plăţile s-au făcut la timp, semnăturile s-au dat pe loc, mâine se poate considera că ziua de astăzi a trecut ca oricare alta“. De la naştere până la moarte, deci, Europa te asigura pe tine, cetăţean al clasei de mijloc, că eşti pe şine, deci mergi ca trenul. „Fantezia“ proprie funcţiona doar în faţa exponatelor din magazinele cu produse casnice. Acolo puteai alege. Îţi cumpărai azi perniţă pentru mâţă, galbenă, verde sau portocalie. Şi mâine căciulă pentru ceainic, cu flori sau în carouri.
Când prin anii ’60 au apărut în această lume ca trenul primii emigranţi importaţi ca forţă de muncă, ei au fost depozitaţi în cartiere-ghetouri. Acolo, trăiau ei între ei. Şi nu deranjau deci pe nimeni. Copiii lor, crescuţi în şcolile ţării-gazdă, erau şi ei inoculaţi de mici cu idealul zdrăngănelelor de la chei şi al ceasului care anunţă că s-a încins uleiul în cratiţă. Cei care alunecau printre degete şi nu răspundeau comenzii deveneau incomozi sau erau declaraţi neadaptaţi. Femeile musulmane, care refuzau să meargă la piaţă pe bicicletă, fiindcă vântul le punea fustele-n cap, la început s-a considerat că sunt înapoiate. Apoi, incapabile de integrare. Apoi… suspecte. Libertatea se manifesta desigur pe deplin în plan social. Vrei să-ţi cumperi de la magazinele cu de toate şi să-ţi atârni muţunachi la geantă, bine. Nu vrei, nu te forţează nimeni. Dar nici nu eşti in.
Valul de emigranţi din anii ’60 n-a scos cetăţeanul european al clasei de mijloc de pe şine, doar a modificat traseul. Vacanţele nu se mai făceau în pădurea de-alături de lac sau pe barcă. De unde, când treceau unii pe lângă tine, trăgeai cu ochiul şi puteai să te declari mulţumit: „Ai văzut ce aparat de făcut cafea aveau? Model de acum câţiva ani, luat la reduceri“. După două săptămâni de vacanţă, stăpâneai exact pulsul cumpărăturilor. Ştiai exact cine are perniţe pe scaunele de plastic şi de unde le-a cumpărat. Şi cine are undiţa mai performantă şi la ce preţ. Fiindcă ce altceva aveai de făcut în vacanţe decât să consulţi cataloagele magazinelor şi să vânezi reduceri de preţuri?
Emigranţii au adus după ei în această lume aşezată dorinţa de călătorie. La început, plecările lor în concediu spre ţările din care veneau stârneau zâmbete şi compătimire. Vai de capul lor, adică, îşi încarcă maşinile ieftine peste capacitatea lor, se înghesuie cu copiii pe genunchi, îi aşteaptă ore şi zile de drum, adăstări pe la bacuri, situaţii neprevăzute. Când copiii lor, însă, cei duşi pe genunchi de colo-colo prin lume, au mai crescut, se părea că ei ştiau ceva în plus faţă de cei rămaşi acasă, cu ochii la cataloagele cu reclame, la listele cu reduceri şi la vitrinele de unde puteai să-ţi cumperi zdrăngănele de atârnat la perdele. Copiii de emigranţi povesteau despre trecerea Gibraltarului, despre un oraş, Istanbulul, care are o populaţie aproape de două ori mai mare decât a Olandei, despre insulele greceşti.
Clasa de mijloc a simţit imboldul şi apoi gustul călătoriei. Pe unde se duceau, europenii făceau fotografii. Prindeau în imagini case dărăpănate din Spania, nu Escurialul. Copiii handicapaţi din România, nu vilele din Sinaia. Ca să arate vecinilor la întoarcerea în ţară cât de groaznică este viaţa prin alte locuri şi cât de îngăduită este în ţara lor. Unde, nu-i aşa, puteai oricând să ieşi şi să-ţi cumperi un ceas pentru fierberea ouălor, ba chiar trei, dacă erai norocos, la preţ de două.
Şi… uite că Europa se confruntă cu un alt val de emigranţi. Nu zeci de mii, ci milioane. Nu într-o perioadă când se caută mână de lucru, ci în plină epocă de şomaj. Şi nu veniţi să tragă cu ochiul prin magazinele noastre cu zmotocei pentru perna pisoiului. Convoaiele, dezorganizate, o pornesc din Grecia sau din Italia. O iau în sus, spre Macedonia, spre Serbia. Sunt la graniţa cu Ungaria. Oamenii nu au decât hainele de pe ei. Nu li se dă voie să folosească mijloacele de transport în comun. Stau pe peroanele gărilor, nespălaţi, nemâncaţi. La câte o moschee, la câte o biserică, li se mai întinde o bucată de pâine, mai sunt lăsaţi să doarmă pe duşumele. Marile organizaţii europene de ajutor umanitar lipsesc din cadru. Ele „lucrau“ numai când era vorba despre teritoriile extraeuropene, era mai interesant. Grupe de studenţi, voluntari, încearcă acum să acopere golul. De la ei aflu de sutele de copiii urcaţi în bărcile morţii singuri, fără părinţi. Trimişi în lume, cu orice risc, ca să scape de moartea din ţara lor. Aflu că cei mai mulţi sunt din Siria. Şi nu înţeleg, totuşi, după atâţia ani şi după atâta moarte, cui i-a stat Siria asta în gât?
Europa nu găseşte soluţii. Sau ajunge acolo unde se dorea să se ajungă. De la buletinele de ştiri aflu că se militarizea-ză Mediterana. Ca să poată fi, vezi doamne, prinşi cei care fac comerţul cu carnea vie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper