Unde ne sunt frumoşii?

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Dacă şi când frumosul se poate întoarce pe scenă. Aşa îmi intitulam cronica la primul spectacol în care îl vedeam pe Marius Manole, Drept ca o linie. Mi-am adus aminte de titlul respectiv la Cenuşăreasa lui Joël Pommerat. Mai urât de atât nici nu puteau să arate personajele lui. O eroină mică, pipernicită, voit fără pic de strălucire. La fel şi prinţul ei. Sunt ani de când tot observ cum frumuseţea fizică dispare de pe scenă. La noi, singurul scenograf care mai pune preţ pe frumos pare să fi rămas Alina Herescu. Mai ţineţi minte personajele din Inimi cicatrizate, femei frumoase în rochii frumoase, cu alură interbelică, de-ţi luau ochii, nu alta? Unde s-au dus vremurile acelea?
De când măruntul şi cotidianul au pus stăpânire pe dramaturgie, frumoşii nu mai au ce căuta în joc. Noile subiecte impun şterşi şi urâţi. Iar despre film, ce să mai vorbim? Toţi am crescut cu producţiile hollywoodiene. De când s-au inventat şi până azi, ne-au invadat cu dive strălucitoare. Totdeauna mi-am imaginat că, dacă arta mai produce şi desfătare, nu numai reflecţie, o actriţă sau un actor frumos nu pot decât să sporească satisfacţia. Ştiu, efectul nu ţine de raţiune, e pur şi simplu organic. Dar aşa e şi plăcerea: în mare parte, bazată pe simţuri. Azi, parcă am ajuns să ne fie teamă de frumuseţe.
Care să fie cauzele pentru care artiştii au izgonit-o? Dispariţia virtuţilor clasice de pe scenă, onoare, adevăr, nobleţe, a atras după sine şi condamnarea simbolică a frumoşilor. Musai ca subiectele mărunte să se însoţească cu feţe şterse şi bolovănoase. De acord, nu pot să vorbesc despre mardeiaşul care dă spargere la magazinul din colţ, iar el să arate ca un intelectual sadea, că nu mă crede nimeni. Mai greu cu actorul care îl joacă pe intelectualul sadea. Acela care, când deschide gura, ştie să pună accentele pe cuvintele ce umplu fraza de sens. Acela care, şi când tace, îţi dă senzaţia că a citit câte ceva la viaţa lui. Marfă rară asemenea actori! Apoi, mai e şi criteriul reprezentativităţii. Pe scenă, trebuie să figureze cât mai multe categorii. Ba, la unii regizori mari ai secolului, chiar şi bolnavii de Sindrom Down! Scena şi filmul investighează medii diverse, situaţii cât mai diferite, aşa că, implicit, fizionomiile se multiplică. Prin urmare, o posibilă explicaţie stă în verismul tipologic. Dar parcă nu e suficientă. De la furioşii romantici care se răsculau împotriva canoanelor clasice diversitatea mediilor s-a tot pus în discuţie.
Două motive mi se par mai actuale ca oricând. În primul rând, feminismul a aruncat anatema pe femeia frumoasă, admirată pentru calităţile ei fizice. Corp pentru plăcerea bărbaţilor şi nimic mai mult. O Barbie fără creier care îşi vinde frumuseţea. Ea sau cei ce îi aranjează imaginea. Să mă trăsnească dacă înţeleg unde a dispărut tipa aia frumoasă care are şi înţelepciune, şi nobleţe, şi – eventual –, onestitate. Nu ştiu cât de largă numeric o fi categoria ei, dar nu o mai văd deloc reprezentată. Şi atunci îmi pun întrebarea: nu cumva am căzut în partea cealaltă, a discriminării frumosului?
Dar cea mai plauzibilă explicaţie stă în acapararea lui de suporturile media. Cu scop comercial, desigur. Acolo e plin de femei frumoase şi de bărbaţi arătoşi, photoshop-aţi până la loc comanda. Acolo plouă cu forme şi culori frumoase. Care vând de la tampoane la napolitane. Acolo unde ce e plăcut ochiului se transformă în bani. Unde nu s-a auzit de artă pentru artă. Am ajuns să asociem frumuseţea doar cu vânzările. Să o considerăm din capul locului mincinoasă. Sau interesată. Uităm că teatrul sau filmul nu sunt reclame. Delimitându-le de comercial, creatorii lor le-au depopulat şi de frumos. Zău că nu e drept!

2 comentarii pentru “Unde ne sunt frumoşii?”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper