Un om întreg: Mihai Eminescu

Un articol de C. Stănescu

În Poesis, eleganta revistă de poezie de la Satu Mare, dl George Vulturescu comite un gest pe cât de curajos, pe atât de oportun: are curajul de a întredeschide o posibilă Cutie a Pandorei! Poetul de la Satu Mare redeschide „dosarul“unei controverse „antice“din încă tânăra istorie a raporturilor agitate şi contradictorii dintre ginta maternă si întâiul său geniu născut, şi nu făcut: dosarul detractorilor lui Mihai Eminescu. Un mare prozator contemporan a pus acest conflict genetic – neîncetatul proces dramatic al apropierii şi respingerii simultane – sub semnul „Galaxiei Grama”: precum efectele toxice ale exploziei de la Cernobâl, ecourile controverselor stârnite de apariţia explozivă şi neaşteptată a poetului naţional n-au încetat să se propage poluând aerul tuturor epocilor ce au urmat producerii sale. S-ar zice că detractorii sunt un rău fatal, dar necesar şi indispensabil, pentru ca poetul să-şi facă loc cu şi mai multă putere şi să se înalţe mai sus sucind „dureros de dulce“(?) gâtul generaţiilor succesive ce aspiră cu elan necurmat şi chinuitor să-i descopere şi să-i „pipăie“spiritul înalt şi intangibil: ca în psalmul celebru al lui Tudor Arghezi, aceştia vor să pipăie Divinitatea şi să urle „Este!”. Cum minunea nu se produce, eşecul înteţeşte adoraţia idolatrilor şi sporeşte furia (ura!) detractorilor de ieri şi de azi. Cine sunt detractorii? În stilul său caracteristic şi inimitabil, G. Călinescu, crezându-l pe Anghel Demetriescu „ascuns“sub pseudonimul Gellianu, îi execută scurt: „Judecăţile lui Anghel Demetriescu (ale lui G. Gellianu! – n.n.) sunt ale unui cretin”. „Nu în alt spirit – scrie divinul critic un rând mai jos în marea sa Istorie… – era studiul din 1891 asupra lui Eminescu al anonimului de la Blaj, un monument de ură şi prostie doctă”. „Anonimul“e respectabilul şi respectatul canonic Alexandru Grama, om de carte şi militant inconturnabil al catolicismului românesc, cu reşedinţa istorică în Blajul devenit Mecca tuturor fiilor şi martirilor acestei credinţe. Eminescu însuşi trecuse, cum ştim, într-o călătorie ca şi iniţiatică din adolescenţă, în vara lui 1866, pe la Blaj când, scrie Călinescu, „poetul se ridică din trăsură în vârful Hulei şi mişcând pălăria zise: «Te salut din inimă Roma-mică. Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea». La Blaj o duse greu…”. Poetul însă nu căutase Vaticanul la Blaj: venise acolo cu inima în palmă sedus de faima patriotismului luptător şi cărturăresc al blăjenilor. „Ironia sorţii – scrie George Vulturescu în articolul său din Poesis intitulat Pe urmele lui Al. Grama: o pagină «antieminesciană», uitată, a lui Vasile Lucaciu – a făcut ca «galaxia» antieminescienilor să apară la Blaj, oraşul («fântână a darurilor» numit pe Petru Pavel Aron, sau «şcoală a şcoilor româneşti» – Timotei Cipariu) spre care tindea inima lui Mihai Eminescu şi pe care-l saluta prin 1866 cu aceste cuvinte: «Te salut din inimă Roma-mică». Aici va publica – întâi în foileton, apoi sub forma unei broşuri – canonicul Alexandru Grama studiul critic Mihail Eminescu (Blasiul, 1891, Biblioteca Unirea), devenit izvor de opinii pentru «antieminescieni» – profesorul Ioan Gherman, istoricul Augustin Bunea şi alţii. Alături de ei, în Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu din 2002 figurează şi… Vasile Lucaciu”. Într-o lăudabilă încercare de a-l separa întrucâtva pe „Leul de la Şişeşti”, marele luptător pentru cauza românismului şi a unirii, de blamabila „galaxie a antieminescienilor“puri şi duri, bunul şi cumpănitul poet de la Satu Mare vine cu o seamă de nuanţări şi precizări demne de tot interesul cititorilor de bună credinţă: „Pe gânduri «antieminesciene» – arată el – ne pune nu atât textul articolului din Revista catolică – Poetul Eminescu şi Biserica Catolică, apărut în Anul V, fascicolul III-IV, 15-28 februarie 1891, cât coincidenţa cu anul apariţiei studiului critic al canonicului Al. Grama din Blaj – 1891. Din incipitul articolului lui V. Lucaciu avem o altă nedumerire: el ia în discuţie un text eminescian scris înainte cu vreo «dece ani»! De ce o replică atât de târzie dacă nu sub influenţa lui Al. Grama? Iată textul lui V. Lucaciu: «Diarul bucurescian Timpul a început a reproduce unele dintre numeroasele articole scrise de Eminescu acum sunt vre-o dece ani, când colabora la acelaşi ziar. Din aceste articole reproducem şi noi pe cel intitulat Religia, în care autorul, printre unele inecsactităţi sau ambiguităţi pe cari le vom rectifica la urmă, recunoasce imensele merite ce le are catolicismul faţă cu civlisaţiunea…» Este menţionat «pomenitul diar»: nr. 12 din 1891. Dar textul iniţial apare în Timpul, 14 martie 1880. V. Lucaciu îl reproduce acum, aproape în întregime, la doi ani după moartea lui Eminescu. Un război… în numele catolicismului? Evidenta înrăurire a lui Grama transpare (…) V. Lucaciu pare a-i reproşa aceleaşi idei combătute de Grama – influenţa nefastă asupra tineretului. Rândurile preotului din Şişeşti sunt pline de ambiguitate: «… căci în împregiurul numelui său s-a escitat după moarte, mai cu seamă printre tinerimea noastră, un fel de entusiasm ce s-a părut a fi un cult cu adevărat păgânesc. Dicent aceste, noi constatăm numai un fapt, iar nu detragem nimic din meritul poetului, măcar–că din punct de vedere creştinesc meritele i–se perd cu totul în Nirvana pe care a cântat-o…»”. Nu „detragem”, dar… „meritele i se perd cu totul…”! Aproape aceleaşi cuvinte, observă G. Vulturescu, scrie în cronica pe care o ţine la Hotoan preotul greco-catolic Vasile Patcaşiu, participant la grupul românilor care duc Memorandumul la Viena: va fi şi participant preotul greco-catolic la procesul intentat la Cluj memorandiştilor în 1894. Militantismul confesional al lui Vasile Lucaciu este însă inflexibil şi toată încercarea lui, „fracturistă”, de a-l „salva“pe genialul poet de „asasinatul“spiritual pe care gazetarul Eminescu l-ar comite asupra tinerei generaţii a vremii lui se risipeşte în vânt: Eminescu devine în ochii prelatului un Socrate al vremii lui care, pentru că agită şi „corupe“tineretul cetăţii, e condamnat să-şi bea cucuta! Campania antieminesciană conţine în sine raţiuni de ordin exclusivist şi un extremism care umbresc bunele intenţii confesionale ale exponenţilor ei: detractorii lui Eminescu doresc „moartea“Gazetarului, iar Vasile Lucaciu încearcă, zadarnic, să-l „salveze“pe Poet. Poetul şi Gazetarul sunt una: Eminescu a fost, cu vorbele lui Geo Bogza, un om întreg. Confruntate cu acest adevăr simplu şi greu de înţeles asupra geniului indisociabil eminescian, încercările dogmatice de tip maniheisto-sectarist de ieri şi de azi de a lăsa „uitată“ori a închide în „debara“contribuţia ziaristului şi gânditorului politic M. Eminescu ni se par cel puţin ridicole, dacă n-ar fi periculoase. În realitate, observă cu ascuţime G. Vulturescu, respectiva campanie antieminesciană a prelaţilor catolici era şi un reflex, puternic, al „antimaiorescianismului blăjean“în domenii spirituale şi culturale în care amestecul obtuz al  religiei şi al indiferent cărei confesiuni este neavenit şi perturbator. „Inflexiunea profesorului de filosofie din Satu Mare – scrie G. Vulturescu – pentru orice gândire care «resultă din curentul opus» bisericii este evidentă. Din păcate, ea falsifică şi viziunea tolerantă a gazetarului faţă de catolicism şi geniul poetului”. Aceşti preoţi luptători şi plini de patriotism sunt traşi înapoi de un dogmatism exclusivist în materii ce n-au de a face cu religia: ei nu pot tolera nici „critica lui Maiorescu în contra Şcoalei Bărnuţiu, în contra şcoalei etimologice a lui Timotei Cipariu, sufletul culturii romano-catolice de la Blaj“ cum scria, memorabil, Mihail Dragomirescu în Critica „ştiinţifică“şi Eminescu. În cazul lui Vasile Lucaciu – preot cu sufletul împărţit între Blaj şi Roma – „atitudinea lui – notează G. Vulturescu – este mai veche decât a lui Grama, găsindu-şi izvoarele «în causa dezvoltării limbii şi a ortografiei limbii române», proiect ortografic prezentat de Titu Maiorescu, în calitate de ministru, Academiei în 8 aprilie 1880”. Care a fost reacţia, mai catolică decât a Papei, a „inteligenţei române din Satu Mare”? Reacţia blăjenilor a rămas încremenită într-o telegramă ca un glonţ trimisă preşedintelui Academiei, lui Ion Ghica: „mulţi din publicul românesc nu sunt de părerile manifestate în proiectul dlui Maiorescu“şi acest proiect „după convingerea noastră, este un atentat contra limbii române”. Dar „în joc pentru canonicii sătmăreni (V. Lucaciu, Ioane Marcu, Gheorghe Marchiş) era apartenenţa faţă de Roma a bisericilor greco-catolice pe care le slujeau. Eminescu prevăzuse (într-o însemnare referitoare la sistemul etimologic al lui T. Cipariu) fisurile dintre reprezentanţii unor confesiuni care scindau unitatea fiinţei naţionale (sau, cu cuvintele lui Ieronim G. Bariţiu: «polipul confesional» care «roade inima şi măduva românilor»): «Blăjenii n-au iubit şi cultivat naţiunea românească ca atare, cum este ea, ci au iubit o abstracţiune, un principiu, naţiunea română cum ea nu exista şi cum ne place a spera, ea nici nu va exista.»“Aspre, dar drepte – pentru că realiste! –, rândurile lui Eminescu rămân ca un cui înfipt în inima confesională a catoliciştilor de profesie. Îşi păstrează intactă întreaga lor actualitate, inclusiv pentru zilele noastre: există domenii în care „polipul confesional“nu uneşte, ci dezbină. Singura „limbă”, accesibilă şi unitară, menită să păstreze şi să consolideze coeziunea unei comunităţi de orice tip este şi va rămâne limba competenţei, a celor ce ştiu, cu erudiţia şi mai ales cu inteligenţa bunului simţ. Riscurile reactivării „polipului confesional“ n-au pierit, din contră, sporesc, la poarta „Galaxiei Grama“din orice domeniu se poate observa cum creşte coada recruţilor în aşteptarea biletului de intrare. Noroc cu reacţiile oportune şi benefice precum cele cuprinse în judiciosul articol al poetului George Vulturescu. Cum vedem, istoria „sentimentului eminescian“este şi la Satu Mare plină de lupta contrariilor în care, mai presus de veninul detractorilor – dar şi cu contribuţia lor! – rămâne şi se ridică făptura imaginară a genialului Mihai Eminescu, personalitate polivalentă, imposibil de pus pe „calapod“şi cu neputinţă de a fi trasă pe roată şi ruptă în mai multe bucăţi. De altminteri, în multele lui refuzuri şi încăpăţânări – inclusiv în rezistenţa, inexplicabilă şi nedumeritoare, la invitaţia (somaţia) de a-şi da (lua) doctoratul! – putem citi ideea despre sine însuşi ca om întreg, în pofida firii „visătoare“de poet: e în toate acestea refuzul unei „clericizări“a intelectualului şi a punerii lui sub jugul unei robii aurite. Refuzarea înjugării, a „clericizării“este identică, în esenţă, cu „răspopirea“lui Ion Creangă. Cu toate bunele sale intenţii confesionale şi umanitare, marele memorandist şi luptător Vasile Lucaciu rămane de aceea un autentic „detractor“al lui Eminescu. Dar un „detractor“deosebit de valoros, ale cărui mâhniri sunt extraordinar de expresive şi definitorii pentru ceea ce Eminescu n-a vrut şi n-a putut fi.
Iată, citite cum trebuie, vorbele mâhnirii şi părerii de rău prin care „detractorul“îi aduce unul din cele mai trainice şi sincere elogii „detractatului“său: „Dacă un spirit ca al lui Eminescu – scrie canonicul, filozoful şi patriotul Vasile Lucaciu în Poetul Eminescu şi Biserica Catolică – s-ar fi lăsat a se stăpâni de acest influcs binefăcetor, ce însuşi îl recunoscu esclusiv Catolicismului, desigur că atunci el nu s-ar fi aflat sub tirănia acelor agitaţiuni oribile, ce l-au isbit din nevoie în urât, din urât în nevoie, apoi în melanconie şi nebunie. Singur aceasta i-a lipsit lui Eminescu, ca şi atâtor altora, spre a se linişci cu spiritul şi a-şi asigura merite reale şi cu adevărat neperitoare, că n-a voit să asculte şi sã se plece dumnezeescului glas ce necontenit se repeţeşce oamenilor prin aceeaşi Biserică catolică…“. Într-adevăr, Eminescu n-a voit să fie doar „catolic“. Şi nu „s-a lăsat a se stăpâni“de „influcsul esclusiv“! Şi n-a voit „se asculte şi se se plece“: Eminescu a fost un om întreg, neaplecat nimănui care, în pofida singurătăţii, s-a lăsat furat de un neîntrerupt dialog cu o lume întreagă în a cărei nesfârşită varietate a nuanţelor prismatice se va fi oglindit pe sine însuşi, recunoscându-se în ceilalţi. A fost miraculoasa picătură în care se oglindeşte oceanul. A rămas surd la acest „binefăcetor influcs esclusiv“. El n-a fost doctor în teologie, ci doar în existenţa firească şi neatârnată a poporului român. Nesuferind haine ce nu-s ale lui, a suferit o singură cămaşă, a lui Nesus: cămaşa patriotismului, şi aceea purtată „în marginile adevărului“despre lumea românească prin care a trecut. Articolul dlui George Vulturescu din care am citat pe larg nu este singur, este doar o „cutie a Pandorei“, ce face parte dintr-o carte extraordinară intitulată, cu modestia cuvenită: Mihai Eminescu şi scriitorii sătmăreni. Documente de istorie literară – Studii critice (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca. Editor: Vasile George Dâncu). Este o carte pasionantă, plină de surprize, o călătorie fascinantă pe urmele lui Eminescu în Sătmar şi în amintirea celor ce l-au cunoscut şi nu l-au cunoscut, presimţindu-l. În felul ei, această carte face cinste nu doar lăudabililor ei realizatori, dar şi „detractorilor“lui Eminescu pe care, fără să-i ,,reabiliteze“, îi explică şi îi face mai înţeleşi în raţiunea campaniei lor detractoare: se prea poate ca lăudându-i, să-i „înfunde“şi mai tare! Pe de altă parte, fără a voi cu tot dinadinsul, este şi o carte polemică: nu cu oricine şi nici măcar cu detractorii, dar cu însuşi marele Ibrăileanu, a cărui idee – născută din cultul pentru Eminescu! – despre „aberaţia“calendaristică a ivirii neaşteptate a genialului poet naţional în săraca literatură română e, din nou, pusă în dificultate de existenţa unor „vestitori“sătmăreni, între care chiar şi posibilul „model“pentru tânărul Eminescu, un Gheorghe Marchiş, preot greco-catolic la Carei şi profesor la Beiuş: câteva poezii ale acestuia sunt atribuite, în 1988, de către academicianul G. Mihăilă, poetului naţional! Paternitatea lui Eminescu asupra respectivelor poezii ale lui Marchiş o susţine şi temeinicul istoric literar Mircea Popa…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper