Umilinţă în iarbă. Un Wimbledon meschin

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

A început o nouă ediţie a turneului de la Wimbledon, fapt de natură să bucure pe toţi iubitorii sportului alb. Prilej de exultanţă pătimaşă, această competiţie, sinonimă cu un campionat mondial al tenisului pe iarbă, Wimbledon-ul este şi un moment foarte bun pentru un sanitar şi salutar exerciţiu de memorie. În toate sensurile posibile.
De pildă, să nu uităm că la data la care avea loc prima ediţie a turneului londonez, adică pe la 1877, dorobanţii mioritici îşi lăsau vieţile şi destinele pe dealurile fortificate de la Plevna, în căutarea unei independenţe de care contemporanii lor de azi îşi bat joc, în frunte cu Herr Präsident, Băsescu, MRU, Ponta, Oprea et eiusdem farinae. De aceea, e lucru de mare mirare că noi, românii, am avut campioni la All England Club în condiţiile în care ne desparte de britanici cam un secol de tradiţie în sportul alb…
Dar Wimbledon-ul nu are doar fast, glorie şi fair play. Ca orice întreprindere a oamenilor, competiţia de tenis cea mai veche din lume comportă şi episoade de penumbră, momente de confuzie şi reprize de amară neîmplinire. Nu totul este alb în templul sportului alb. Poate că prea frecvent ne lăsăm păcăliţi de nevoia noastră de a crede în poveşti cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Poate că abisala sete de naraţiuni magice şi de priviri idealiste ne bulversează luciditatea, înlocuind-o cu o cosmetizare falsificatoare a realităţii. Iată de ce am decis să reiau, preţ de câteva episoade, un text care aşază în pagină povestea, deloc glorioasă, a manierei în care un tenisman român a fost umilit şi pus într-o situaţie imposibilă, în care nu a ştiut să reacţioneze decent, tocmai la Wimbledon. Evenimentul cu pricina poate fi rememorat cu uşurinţă, căci nu au trecut decât cinci ani de-atunci…
Aşadar, operăm prea adesea cu mituri. Mai nimic din felul în care vedem viaţa şi acţionăm practic nu este scutit de ochelarii privirii mitologizante. Parcă am fi infirmi, neputincioşi a exista în afara cataractei mitizante. De aceea, multe dintre judecăţile noastre de valoare sunt false, luând drept realitate şi adevăr simpla noastră proiecţie mitică, banala noastră capacitate de a substitui concretului fantasma…
Ediţia turneului de la Wimbledon 2010 a fost una specială. O spune tenismanul numărul unu al Marii Britanii, highlander-ul Andy Murray, fost vicelider ATP. Întâi, pentru că Regina a catadicsit să se pogoare de la înălţimea Buckingham-ului până la nivelul mării, adică până la gazonul obscen de tocit de la Wimbledon. Şi asta, după o pauză de treizeci şi trei de ani. Prilej? Reluarea maratonului tenisistic dintre Nicolas Mahut şi John Isner, un meci care a durat unsprezece ore şi cinci minute, ultimul set consumându-se după mai bine de opt ore şi unsprezece minute. Un eveniment îl atrage pe celălalt. Dar oare un efect este determinat de o cauză anumită – sau nu? Pentru Murray, al treilea motiv pentru care ediţia prezentă a Wimbledon-ului a fost una deosebită l-a constituit scandalul care l-a avut ca erou negativ pe jucătorul nostru, Victor Hănescu. Fireşte, prizonier al mitologiei fair-play-ului britanic, Andy uită să spună ce anume l-a transformat pe Hane într-un monstru nedemn de sacrosanctul gazon londonez.
Turul al treilea la Wimbledon. Hănescu dispută partida pe terenul 18 în compania unui tenisman-surpriză, neamţul Daniel Brands, locul 98 mondial. În meciul precedent, teutonul l-a eliminat pe rusul Davîdenko, cap de serie numărul şapte. Ce-i drept, Nikolai lipsise câteva luni din circuit, ca urmare a unei accidentări, aşadar surpriza nu era tocmai… surpriză. Disputa este echilibrată, amândoi tenismanii servesc puternic şi lovesc necruţător cu forehand-ul. Primele două manşe sunt siameze, fiecare competitor îşi câştigă serviciul, în tie-break impunându-se românul, graţie experienţei mai mari. În setul al treilea, Victor realizează break şi urmează la serviciu. La scorul de 5-3, el are trei mingi de meci, toate anulate de german. În prelungiri, Hănescu mai dobândeşte un match point – dar asta e tot. Setul patru este câştigat la trei de german. La scorul de 4-3 în favoarea uriaşului teuton, Victor, epuizat nervos şi asaltat de crampe musculare la gambă, cere intervenţia kinetoterapeutului. Care, nu se ştie din ce pricină, întârzie. Lungit pe iarbă şi suportând masajul acestuia, românul este insultat de unii spectatori.
„Lunganule, slăbănogule, laşule, ratatule!“ sunt doar câteva dintre drăgălăşeniile urlate de „civilizaţii“ britanici. Asta, ca să nu mai spun că încă de la începutul meciului au fost unii din public care l-au gratulat pe Hănescu cu denominaţiunea generoasă de „Romanian gipsy“. Sportivul nostru reia meciul, nu înainte de a-i cere arbitrului Kim Craven să-i potolească sau să-i evacueze pe turbulenţi. Dar britanicul, „debordând“ de fair-play şi de responsabilitate, îl anunţă emfatic pe Victor să reia jocul. Hane se supune, dar pierde setul la trei. La un moment dat, Victor îi pretinde arbitrului să suspende meciul pe motiv de întuneric. Englezul refuză, motivând că se mai poate juca încă o jumătate de oră. Hănescu s-a setat însă pe ideea de pauză, sperând mistic într-o revenire în joc a doua zi. Dar mister Craven nu e de acord, aşa că-l avertizează pe român pentru trageri de timp. Manşa finală este o parodie de meci. Brands profită de accidentarea şi nervozitatea românului şi se desprinde la doi, la serviciu urmând Victor. Care cedează nervos, îi trimite efectiv la origini pe româneşte pe gălăgioşi (se vede pe video cum înjură) şi slobozeşte o flegmă în direcţia marţafoilor insulari. Apoi serveşte trei duble greşeli, se îndreaptă spre arbitrul de scaun, îi întinde mîna şi-l anunţă că nu mai poate continua partida. Mister Craven ignoră gestul şi spune nu ştiu ce, Hănescu se satură să mai stea cu braţul întins, îl salută pe neamţ, îşi ia termobag-ul şi părăseşte terenul. Astea sunt faptele.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper