Traduttore, traditore…

Un articol de C. Stănescu

Am citit destule opinii pripite după care în ochii multora traducătorul, „aproape“ sau pe jumătate artist, practică o meserie totuşi incompatibilă cu aceea care-l califică pe un mare şi adevărat artist creator: în cel mai fericit caz traducătorul este şi el, spun aceştia, un „artist“, dar de nivel secund, creator de gradul al doilea, incomparabil, decât din politeţe, cu lumea autenticilor creatori literari. Prejudecata aceasta se reflectă în multiple chipuri, inclusiv în evaluarea pecuniară a muncii traducătorilor echivalată, de regulă, cu „truda“ şi chinul depuse cu arta originalului: traducătorul e un fel de „negru“ angajat să trudească în plantaţia de bumbac a marelui fermier alb. N-am găsit o mai bună combatere a jignitoarei şi de fapt ineptei prejudecăţi ca într-o însemnare despre Riscul de a scrie a lui Heinrich Böll tradusă şi publicată într-un număr din 1972 al revistei Secolul 20 din vremea lui Dan Hăulică. În respectiva însemnare Heinrich Böll povesteşte întâlnirea cu un redactor care l-a întrebat „pentru ce faceţi asta?“, adică de ce scrie. Nu găseşte alt răspuns decât pe acela că „N-am altă alegere“, la care redactorul zice şi el, încruntându-şi meditativ sprâncenele: „Iată un cuvânt mare. L-am auzit odată spus de un spărgător de bănci; îl întrebase judecătorul pentru ce a plănuit şi efectuat furtul. N-am avut altă alegere, i-a răspuns“. Târziu după această întâlnire, Böll povesteşte şi scrie: „În adevăr, scriitorul pare să semene cu acel spărgător de bănci, care cu osteneli nespuse plănuieşte o spargere, care într-o ucigătoare singurătate sparge noaptea casa de bani fără să ştie câţi bani, câte bijuterii va găsi; pune în cumpănă douăzeci de ani de puşcărie, de deportare, de colonie de muncă, fără să ştie ce pradă va avea. Scriitorii şi poeţii, aşa cred eu, riscă cu fiecare nouă lucrare pe care o încep tot ce au scris până aici; este riscul de a găsi casa de bani goală, de a fi capturat şi păgubit de meritul tuturor spargerilor anterioare (…) a scrie nu însemnează întotdeauna «a nu avea o altă alegere», ci poate deveni o rutină, fireşte cu sigiliul de maestru. Aşa cum pentru tipăritorul de bani perfecţionat, pentru boxerul avansat, fiecare nouă spargere, fiecare nouă luptă devine mai îndârjită şi mai primejdioasă decât cea precedentă, la fel ar trebui să fie pentru scriitori. (…) Am citit cândva într-o recenzie: nu poţi fi doar puţin gravidă şi, mi se pare, nu poţi fi doar puţin artist, indiferent ce profesiune exerciţi. Nu încetezi să fii artist prin faptul că ai făcut ceva rău (spărgătorul de bănci – n.n.), ci în clipa când încep să te sperie riscurile“. Am dat citatul pentru că el conţine o profesiune de credinţă valabilă în orice meserie ce-şi asumă riscurile inerente, între care rutina şi eşecul. Clasificarea de la care am pornit – traducătorul „artist“ de grad secund sau „puţin artist“ ca o femeie puţin gravidă – este ineptă. „Cred că orice meserie sau profesiune – spune marea traducătoare Antoaneta Ralian într-un interviu cu Mariana Dumitrescu (România literară, 22 mai 2015) – necesită un strop de vocaţie, o traducere bună presupune vocaţie. Mulţi văd în traducere o acţiune mecanică, «un transfer lingvistic între două limbi», după formula profesorului Eugen Coşeriu. În schimb, pentru cei avizaţi, traducerea este o artă. Mie mi se pare stupidă acea sintagmă: «Traduttore, traditore». Un traducător bun nu e niciodată un… trădător“. Traducătorul este un artist adevărat care consimte prin vocaţie nativă la un transfer comparabil cu jertfa: „Primul pas este un proces de personalizare. Adică încerc să-mi apropriez autorul, să gândesc cu gândurile lui, să simt cu sentimentele lui… Intru, cumva, în pielea autorului. A doua lectură este procesul de repersonalizare. Adică îl filtrez prin sensibilitatea mea. Etapa următoare este traducerea propriu-zisă. Slalomul printre sinonime, pentru că limba română are o sinonimie foarte bogată. Dar, atenţie, transpunerea implică şi interpretare. Să nu uităm: traducerea este o artă, este o creaţie, dar nu o creaţie ex nihilo! Este o artă interpretativă. Cum este actoria, bunăoară. Fiecare interpret îşi lasă amprenta“. O bună traducere presupune buna stăpânire a limbii în care traduci: „Pare un truism, dar limba maternă nu este de la sine… cunoscută. Ea trebuie nuanţată şi re-descoperită permanent, mai ales când eşti traducător, tocmai pentru că e necesar să o adaptezi unei multitudini de stiluri, genuri şi viziuni ale unor creatori străini. Cel mai frumos elogiu care mi s-a adus vreodată a venit, de curând, din partea lui Petre Răileanu, cu privire la traducerea romanului Portret al artistului la tinereţe (Humanitas, 2014). El mi-a spus: «N-am ştiut că Joyce a scris şi în româneşte!». La asta trebuie să ajungă un traducător. Cititorul să nu simtă că există un intermediar între el şi textul original“. Există în această privinţă un precedent ilustru, situat pe la sfârşitul anilor ’50 din secolul XX, un secol în care marii scriitori ruşi ne umpleau rafturile cu traduceri, în general excelente. În acea vreme, plătindu-şi „eroarea“ de a fi scris rău, în interbelic, despre marele viitor conducător al Rusiei bolşevice V. I. Lenin – zărit de poetul Agatelor negre la Zürich –, Arghezi l-a tradus în româneşte pe marele fabulist rus Krîlov. Cineva dintr-o delegaţie de scriitori sovietici cu care proprietarul Mărţişorului s-a întâlnit i-ar fi spus marelui poet român: „Nu ştiam că fabulistul nostru Krîlov a scris aşa de bine în româneşte! În limba voastră e un poet mai mare decât în ruseşte“, şi, în spiritul strânsei prietenii ce ne lega pe atunci, s-a convenit ca fabulistul Krîlov să fie neapărat tradus din limba română în limba rusă. Nu ştiu ce s-a ales de această faimoasă traducere convenită între cei doi interlocutori, probabil că în marea Rusie nu s-a găsit un traducător care să-l „trădeze“ pe Krîlovul arghezian, retraducându-l în limba lor. Ceea ce rămâne din această poveste, hazlie în felul ei, este elogiul suprem pe care l-a primit pe drept cuvânt poetul Cuvintelor potrivite. Doamna Antoaneta Ralian, marea noastră traducătoare, reeditează, cum vedem, cel mai frumos elogiu pe care Tudor Arghezi l-a primit pentru activitatea lui de traducător. Din punctul de vedere al calităţii „traducerile de azi sunt în declin. Eu nu sunt o paseistă, o nostalgică, departe de mine – spune doamna Ralian –, dar am lucrat în edituri. Se lucra cu o acurateţe, cu o conştiinciozitate care azi a dispărut, probabil şi sub presiunea noilor tehnologii care comprimă timpul. După traducerea propriu-zisă, bunăoară, urma o operaţiune complet dispărută azi: confruntarea. Un referent specializat confrunta rând cu rând, cuvânt cu cuvânt, traducerea cu originalul. După aceea venea redactarea – cu alte două lecturi. Bun de tipar şi bun de difuzat. Toată această grilă asigura o bună calitate a traducerilor. Pe lângă inevitabila cenzură, desigur“. Cronica traducerilor era, apoi, slujită exemplar: „Da! Existau cronici care ne ajutau foarte mult pe noi, traducătorii! De pildă, strălucitul profesor Dan Grigorescu făcea sistematic astfel de analize ale traducerilor, era foarte prezent în presa culturală. Mai era Aurel Dragoş Munteanu, care studia foarte atent traducerile, cu exemple punctuale. Îmi amintesc cât am suferit odată când mi-a găsit o greşeală care m-a preocupat săptămâni în şir. În fine, se mergea în profunzime. Reactivarea (măcar parţială) acestui tip de preocupare ar avea sigur efecte benefice“. şi aşa ajungem la pregătirea traducătorului care, ca şi gravida lui Böll, „nu poate fi doar puţin artist“. Pentru ridicarea ştachetei, spune doamna Antoaneta Ralian, ar trebui „în primul rând o specializare serioasă în cadrul studiilor de filologie, adică pe băncile facultăţilor de limbi străine. Fiecare limbă şi cultură străină ar trebui să asigure şi o specializare în traductologie. Fiindcă avem o limbă şi o cultură de circulaţie restrânsă, iar traducerile reprezintă baza formării intelectuale. Nu poate exista o cultură autarhică. Azi există o avalanşă de traducători mediocri cărora probabil le place să-şi vadă numele tipărit pe o carte. Pe de altă parte, fiindcă la noi traducerile sunt foarte prost plătite, îşi fac loc veleitarii. Dacă tarifele s-ar alinia la nivel european, s-ar îmbunătăţi implicit şi calitatea profesională. De altfel, poate o să vă mire, eu cred că la noi se traduce prea mult – în raport cu posibilităţile de cumpărare, cu apetitul pentru lectură, dar şi cu numărul traducătorilor de valoare“. Cu alte cuvinte, şi în vastul câmp al traducerilor de azi ne lovim de imposibilitatea semnalată de Böll: „nu poţi fi doar puţin gravidă şi, mi se pare, nu poţi fi doar puţin artist, indiferent ce profesiune exerciţi“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper