Titulescu. Note despre cult şi loialitate în politică

Un articol de George Apostoiu

Citesc şi recitesc o declaraţie făcută cândva de Nicolae Titulescu: „Umanitatea mă interesează numai dacă România îşi găseşte în mijlocul ei locul la care are dreptul“. Diplomatul înţelegea umanitatea ca lume şi avea convingerea că sosise timpul ca România, întregită în 1918, să-şi manifeste deplin suveranitatea. După trei sferturi de veac, un astfel de ideal nu pare să mai aibă ecou în politica României. Poate o întoarcere la Titulescu ne-ar ajuta să ne ocupăm locul pe care îl merităm.
Nu este cazul să revenim la adoraţia întreţinută faţă de marele diplomat printr-un soi de folclor politic. Titulescu a fost un politician mare dar incomod, care şi-a îngăduit capriciul de a crede că este îndreptăţit să conducă ţara şi de acasă, şi din afară. Ambiţiile personale i-au fost abil speculate de adversari. Ceea ce nu i se poate contesta este contribuţia reală la afirmarea unei politici externe româneşti independente, europene. Îi surprindea pe apropiaţi, ca şi pe adversari, printr-o capacitate remarcabilă de a fi ascultat, chiar şi atunci când el însuşi nu-şi mai putea ascunde iritarea de om copleşit, excedat. Şi ajunsese să o arate frecvent. Cultul lui Titulescu a rezistat timpului, iar meritul pentru întreţinerea acestuia în contemporaneitate îi revine şi istoricului George G. Potra, editorul operei titulesciene şi autor al câtorva lucrări de laborator, precum Pro şi contra Titulescu, Titulescu. După 50 de ani din nou Acasă şi recentul volum Nicolae Titulescu. Arhive pierdute. Dosarul unei recuperări. Istoricul-editor pune adevărul în slujba cultului, îndepărtând poncifele, face lumină în chestiunea sensibilă a înlăturării lui Titulescu din guvern, în 1936, pusă excesiv pe seama negocierilor cu Litvinov. Este adevărat că un diplomat de fineţea lui Constantin Xeni extindea această „vinovăţie“ la alte pricini: „Nervozitatea crescândă a lui Titulescu îi înstrăinase posibilitatea de conlucrare şi cu Italia, şi cu Anglia; iar în al doilea rând, intransigenţa lui agitată în conducerea politicii externe nu mai putea fi tolerată de pornirile dictatoriale tot mai pronunţate ale suveranului său…“. Italia lui Mussolini nu-i ierta apărarea Abisiniei la Societatea Naţiunilor, iar Londra, deşi îl apreciase cândva, „nu-i mai agrea frecventele capricii neconforme cu moravurile anglo-saxone, dar mai ales atitudinea sa din Conferinţa (consacrată) Turciei de la Montreux, unde, cu o izbucnire nervoasă, a bruscat pe reprezentanţii Angliei ca să aibă o atitudine mai clară“. (Figuri ilustre din epoca României Mari). Xeni se referă la conferinţa pentru reglementarea libertăţii de navigaţie prin Strâmtorile Bosfor şi Dardanele, la care au participat Franţa, Marea Britanie, Australia, Japonia şi statele riverane: Turcia, România, Grecia, Bulgaria, Iugoslavia şi URSS. Informaţia lui, importantă desigur, este completată de George G. Potra astfel: „Nicolae Titulescu… nu s-a confundat doar cu nazismul, fascismul sau bolşevismul, cu regimurile totalitare, ci şi cu figurile politice ultra-conservatoare, mergând până la obnubilare, din marile democraţii occidentale“. (Pro şi contra Titulescu).
Între recunoaştere şi adversitate, viaţa lui Titulescu a strâns, în proporţii apropiate, satisfacţii şi mâhnire, recunoaştere şi ură. „Să crezi în neschimbata mea afecţiune şi în consideraţiunea deosebită ce-ţi păstrez“, îi scria Averescu în 1923. În schimb, Octavian Goga îl acuza de „îmbrăţişări cu Blum şi dragoste cu Litvinov“, iar Iorga, intrigat că ministrul de Externe nu mai ascultă de rege, cerea insidios în Parlament: „vrem să ştim cine conduce“. Ca să intre în guvern, Titulescu ajunsese, este drept, să pună până şi regelui condiţii. „Mai Hohenzollern ca Wilhelm al II-lea, notează în jurnalul lui Gafencu, Carol al II-lea ridică vocea (la telefon, n.n.) şi porunceşte: Nu vei pune nicio condiţie şi vei intra în guvern. Eu, Regele României, îţi ordon să intri…!“. Replica lui Titulescu: „Mie îmi ordoni, Majestate, mie! Mie nu ai dreptul să-mi porunceşti! Eu nu primesc porunci – şi adaugă patetic –: poţi să mă arestezi, dar n-ai dreptul să-mi siluieşti voinţa“. Era orgolios, sigur pe el şi pe ascensiunea care îl aştepta, devenise un obstacol în faţa multora. Corneliu Zelea Codreanu l-a ameninţat public, în faţa ziariştilor, în 29 noiembrie 1937: „Cu dl. Titulescu nu putem încheia decât un pact de agresiune“. Nu este greu să ne imaginăm ce soartă ar fi avut diplomatul dacă s-ar fi aflat în ţară în timpul rebeliunii legionarilor.
Cum trebuie înţeleasă, luată, moştenirea politică a lui Titulescu? Mai întâi este bine că-l reconsiderăm. El a strălucit la Societatea Naţiunilor, a contribuit la crearea sistemelor de securitate regională în preajma războiului, a condamnat invadarea Abisiniei de către Italia fascistă, a intuit pericolul hitlerismului pentru Europa. Opiniile despre el trebuie luate cu discernământ. Între perspectiva oferită de străini şi cea a românilor, alegerea este dificilă. În timp ce Vintilă I. C. Brătianu îl socotea „un om talentat, cult şi care ştie cu inima să apere interesele României“, Carol al II-lea ajunsese să-l socotească „egoist, oribil şi vanitos“. Francezii au un respect manifest pentru Titulescu. „Salut în dumneavoastră, domnule ministru – a cărui experienţă şi autoritate sunt o forţă europeană –, pe şeful eminent al politicii externe  române“, declara la Bucureşti, în 1934, ministrul de externe Jean-Louis Barthou. Am ceva rezerve faţă de însemnările din Jurnalul politic al lui Ioan Hudiţă (scris târziu), care afirmă că Churchill ar fi spus despre Titulescu: „Dacă ar fi fost ascultat, azi n-am fi ajuns la discreţia nebunului de Hitler“. Există, însă, o mărturisire convingătoare, cea a lui Savel Rădulescu, colaboratorul statornic al diplomatului, despre o întâlnire a lui Churchill cu Titulescu. În primăvara lui 1937, diplomatul român, aflat în exil, a participat la Londra la o reuniune a societăţii „Freedom and Peace“. După conferinţă, Churchill l-a invitat pe român la reşedinţa sa, pentru un schimb de opinii. „De data asta, afirmă Savel Rădulescu (prezent la discuţii, n.n.)… ei au vorbit foarte deschis şi au examinat împreună politica europeană cu întreaga rigoare de care erau capabili; am avut impresia că Churchill se pregătea să ia şefia guvernului Marii Britanii în cel de al Doilea Război Mondial“ (Titulescu, Notre contemporain, Ed. Nagel, 1982).
Să menţinem – cine poate – o oarecare detaşare faţă de declaraţiile lui Goga, Iorga, ale regelui Carol al II-lea etc. şi să ne apropiem de acţiunea şi convingerile lui Titulescu. Semnase, la 4 iunie 1920, Tratatul de pace cu Ungaria cu satisfacţia împlinirii unei profeţii exprimate încă din 1915: „Ardealul nu e inima României politice: Priviţi harta: Ardealul e inima României geografice. Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făcut neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa“. Titulescu avea  nu numai orgolii, ci şi candori când îşi declara fidelitatea faţă de ţară: „Şi chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge. Şi chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, căci m-am străduit să aprind lumina“.
Potrivit este să-l integrăm pe deplin în „generaţia de sinteză“ instalată în articulaţiile statului român întregit, în cultură şi în politică, în artă şi în tehnică, o generaţie europenizată dar care şi-a păstrat, după cum afirma Mircea Eliade, „un instinct solid de conservare“. Ca ministru de Externe şi reprezentant al României la Societatea Naţiunilor, a contribuit la definirea locului acesteia în construcţia securităţii europene, a pactelor regionale. „Societatea Naţiunilor nu e o adunare de oameni care deliberează. Ea e în realitate un spirit şi o metodă, un mod de a gândi şi un mod de a lucra, un avânt al inimii care uşurează priceperea şi o disciplină a inteligenţei care permite apropierea… Încrederea, prudenţa, acţiunea şi spiritul de sacrificiu, iată cele patru porunci ale ceasului de faţă“. Avem aici esenţa conceptului titulescian de ordine europeană. Mircea Eliade vedea cam în aceiaşi termeni nevoia de ordine în interior, în societatea şi civilizaţia românească. „Criza catastrofală“ prin care naţiunea română a trecut – Eliade se referea la război – a creat o generaţie care are misiuni istorice noi, pe măsura etapei în care intra statul român… Noi suntem, aşadar, cea dintâi generaţie torturată de imperativul sintezei (sublinierea autorului)… Însufleţim şi sintetizăm organic, cu forţe şi intuiţii izvorâte din autentica noastră fiinţă interioară. E un semn al vremurilor tendinţa către sinteză“ (Itinerariu spiritual)“. Studiul lui Titulescu, Politica externă a României (1937), trebuie integrat în corpusul creaţiei fundamentale româneşti: cea filozofică a lui Vulcănescu, Eliade sau Cioran, cea poetică a lui Arghezi, Blaga sau Bacovia, cea economică a lui Manoilescu sau cea sociologică a lui Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti. Destinul îl trimisese pe Titulescu în „câmpul senin al problemelor internaţionale“, scrie Constantin Xeni furat de farmecul diplomaţiei. Nu observa norii grei ce se adunau pe cerul politic al continentului. Pe aceştia, Titulescu a încercat din răsputeri să-i alunge. Orgolios, este drept, dar cu onestitate şi loialitate faţă de ţară.
P. S. Am revăzut cronicile anterioare despre criza din Grecia. Îmi menţin opiniile. Noul blocaj intervenit între Atena şi Bruxelles ascunde presiunile asupra guvernului Tsipras pentru a trece la privatizări şi pentru evitarea naţionalizării băncilor greceşti.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper