Televizorul şi metamorfozele resemnării

Un articol de ALINA PARTENIE

 

Buton. Apăs. Apăs. Apăs. Vreau ceva diferit. Habar nu am ce. Cel puţin treizeci de programe care te zgârie pe creieri de câte ori ai vrea să îţi petreci timpul liber privind la televizor. Ai posibilitatea de a decide, nu-i aşa? Senzaţional, nu se poate altfel. Anunţuri peste anunţuri. Va urma, nu se ştie când. Publicitate. Iar tragedii. Iar publicitate. Certuri, scandaluri, cam asta vedem la televizor. Şi atunci mai este privitul la televizor o activitate de relaxare sau o condamnare sigură, în cel mai bun caz, la plictiseală?
O trecere în revistă rapidă, nepărtinitoare demonstrează, încă o dată, că televiziunea şi-a uitat obiectivele: de dragul audienţei şi-a uitat scopul principal, acela de a informa. Supusă unor interese felurite, şi-a uitat alt ţel: acela de a fi nepărtinitoare. Supusă publicităţii, nu a mai ţinut cont de interesele publicului. Supusă majorităţii, a uitat că nu tot publicul este identic, că unii caută valori la televizor. Ce utopie! Totul pare astfel construit încât să încapă într-o schemă pe cât de previzibilă, pe atât de banală. Zi de zi, televiziunile româneşti repetă acelaşi scenariu. Cu personaje care mai de care mai dubioase, cu marionete care râd mai mult de ce-şi aduc aminte, cu tragedii sumbre, cu discuţii interminabile, o flecăreală monotonă fără rost. Cu agresivitate chiar în divertisment, de greşeli gramaticale să nu mai vorbim. E un haos, o dezordine a cărei soluţie, pentru moment, este să închizi televizorul. E dreptul tău!
Ştiu, voi fi împotriva multora. Dar m-am săturat de emisiuni identice de la canal la canal. Atunci de ce vrem diversitate? De discuţii interminabile. De filme sfâşiate, ciopârţite. Stop. Pauză. Nu zic că televiziunea nu ar trebui să reflecte realitatea! Ba da, cu siguranţă! Dar ar trebui să arate şi marginaliile… Într-o lume anostă, plină de drame, de ce nu am arăta şi poveşti de succes, locuri frumoase, întâmplări cu tâlc, oameni altfel? De ce am promova pseudovalori hidoase şi groteşti, de ce vrea televiziunea să arate neaparat că nu trebuie să treci examenul la morală ca să fii fericit (dacă mă gândesc la o schiţă a lui I. L. Caragiale, Bacalaureat)? Nu trebuie să dăm nume, nu ar merita să apară în scris, sunt atât de mediatizate încât crezi că societatea românească se reduce la vreo sută de indivizi care arată că pentru a reuşi trebuie să nu ai scrupule, să nu îţi pese, să umileşti pe cei din jurul tău şi, la nevoie, să ironizezi pe cei care aleg alte căi. Televiziunea nu ar trebui să fie doar pentru cei care au ales calea cotită sau a celor care au descoperit zeiţa Fortuna (cum, unde şi de ce – nu constituie subiectul acestui articol) spre farmecul maselor. Este mijloc de comunicare în masă, se ştie deja. Aşa că nu îi putem pretinde să fie doar pentru elita dintr-un anumit domeniu sau să prezinte o societate ideală, aşa cum nu este şi nici nu va fi curând. Dar îi putem cere televiziunii, cuviincios, să fie onestă.
Adică să nu ne mai chinuie cu o mână de agramaţi şi să dea repeat de câte ori are ocazia. Să nu ne mai chinuie cu lanţuri ale slăbiciunilor şi cu despicatul firului în patru acolo unde nu îşi au rostul. Să nu mai promită, să fie nepărtinitoare, sau atunci când din diverse motive este, să nu cadă în absurd. Îi putem cere televiziunii să fie normală şi naturală într-o lume care nu mai e aşa de mult?
Ne-am resemnat cu emisiuni de cultură la miezul nopţii sau cu câteva minute culturale în miezul zilei. Ne-am resemnat cu oameni de succes înghesuiţi între atâtea feţe ale succesului facil. Ne-am resemnat cu vreo realizare a românilor înghesuită vreo treizeci de secunde între ştiri macabre. Ne-am resemnat să ştim programul pseudovedetelor, dar habar să nu avem când se întâmplă ceva în cultura românească. Ne-am resemnat să ascultăm muzică bună în altă parte… Ne-am resemnat… Ne-am săturat de pseudorecomandări vestimentare sau de make-up de la pseudoprofesionişti… Ne-am resemnat că nimeni nu ne va recomanda o carte bună, un spectacol bun. Ne-am resemnat că nu vom vedea vreodată oameni corecţi, cu coloană vertebrală… Ne-am săturat de intrigi mărunte, de făcutul din ţânţar armăsar, de datul cu părerea… De logoreea fără scop, de cei cărora dintr-un platou le este uşor să judece… De teoreticieni care să caute nodul în papură în Ţara lui Papură-Vodă.
Televiziunea ar trebui să fie pentru toţi: de la mic la mare, fiecare să poată înţelege ceva. Şi chiar asta pretinde a fi. Dar ce model oferi când vizitezi solemn cluburile, pentru a le prezenta la zi, dar mulţi habar nu au că există şi biblioteci, care, uneori, prind viaţă? Ne-am săturat… de televiziuni-tabloid, de prostie, de incultură, de expunerea vieţii banale şi inerte a unora la televizor pentru uzul masei. Ne-am săturat, nu ne relaxează, ne enervează, ne subminează. Privitul la televizor este o decizie personală, dar nu pot crede că din multitudinea de programe unora nu li se potriveşte chiar nimic. Pentru că se bate pasul pe loc cu brio, pentru că nu se asigură diversitatea, pentru că nu există o logică. Mai mult, emisiunile care ar trebui să fie la miezul nopţii s-au teleportat în momentele de maximă audienţă, lăsând rolul de Cenuşărese unor emisiuni care îţi mai cer şi vreo doi-trei neuroni.
Nu putem pretinde că nu există excepţii, că nu există tentative de a fi altfel. Dar nu este suficient, nu este normal să căutăm cultura şi bunul-simţ în acul cu fân, la televizor. Nu putem pretinde o lume idilică, atunci când lipseşte cu desăvârşire. Dar putem cere ca momentele de speranţă să fie marcate la televizor. Să nu fie cinci minute de cultură (momentan, nu sunt întrerupte de publicitate, pentru cât timp oare?) şi zeci de minute despre subiecte anoste. Sau să existe, dar să nu se repete, în sincronie şi în diacronie, la nesfârşit, pentru îndoctrinarea masei. Televiziunea ar trebui să îţi menţină ţie, în calitate de privitor, entuziasmul, suspansul (nu de tipul „senzaţional“ sau „nu o să îţi vină să crezi!“), să te facă să devii activ, să lupţi pentru ceva, să îţi pui întrebări. Dar nu să devii activ pentru a găsi o portiţă de scăpare din limitele legii, să lupţi pentru condamnarea şcolii româneşti care nu s-a transformat (încă) în marioneta pe care o doresc multe dintre televiziunile româneşti.
Ce am vrea să vedem la televizor? Iată întrebarea de la care am pornit. Pare că am insistat pe tot ceea ce nu ne-am dori să vedem la televizor. Am pus marca „De evitat!“ mai des decât ne-am fi dorit. Poate că realitatea este diferită, ne legăm de clişee, de idei preconcepute pentru a justifica incapacitatea de a ne păstra entuziasmul, de a găsi ineditul chiar acolo unde nu se poate întrezări nimic benefic, nimic pe baza căruia să poată fi construit ceva. Plictisiţi de soluţii şi de atâtea întrebări, pentru moment, cea mai înţeleaptă variantă ar fi să îl închidem. Să îi dăm câteva momente de relaxare, poate se va mai schimba ceva. À bon entendeur, salut!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper