Taxa pe umanitate

Un articol de Horia Pătraşcu

De ce ar trebui să fie respectat omul ca om? Pentru raţiunea sa, pentru că este creaţia lui Dumnezeu sau dumnezeu însuşi, pentru că este creator de cultură, de valori şi de artă, pentru că e vârful lanţului trofic, pentru că supune natura şi dă sens universului, pentru că descoperă înţelesuri ale fiinţei, pentru că este un scop în sine, pentru că are capacitatea de a iubi, pentru că trăieşte într-o ordine socială şi politică. Am amintit câteva dintre răspunsurile care s-au dat în istoria umanităţii problemei respectului omului de către om.
Astăzi, în schimb, singurul motiv care este invocat atunci când vine vorba despre respectul fiinţei umane este faptul că este plătitor de taxe şi impozite. Venită pe filieră americană, sintagma s-a instalat confortabil şi în mintea noastră, a românilor, şi ori de câte ori ne simţim jigniţi suntem gata să vociferăm: şi eu plătesc, deci trebuie să fiu tratat cu respect. O replică întâlnită în cârciumi, baruri şi restaurante a devenit raţiunea necesară şi suficientă a solicitării şi primirii respectului. Valoarea cetăţeanului în cetatea lui este dată de calitatea de impozitat, de plătitor de biruri. Sensul existenţei fiinţei umane în vremurile noastre este de natură financiar-bancară.
Ce se întâmplă cu un om care nu plăteşte taxe şi impozite şi care, deci, nu mai poate invoca motivul pentru care ar trebui să fie respectat conform noilor grile axiologice? În primă instanţă va apela la alte raţiuni, „învechite“, „filosofice“, „umanitare“ de tipul celor amintite la început. În a doua instanţă sau concomitent se va apuca de cerşit.
Există o taxă pe om, pe umanitate, este taxa pe care o achităm prin toate impozitele pe care le plătim. Valoarea unui om este azi exprimată în bani peşin. Un şomer – un om care nu are nicio ocupaţie şi care deci nu participă cu bani la bunăstarea „societăţii“ – este un paria, un exclus, merită, cu alte cuvinte dispreţul, oprobriul nostru, iar ochii noştri nici măcar nu-l vor mai vedea atunci când ajunge să doarmă pe străzi, să vorbească monologic când deambulează pe străzile metropolei bunăstării ce aparţine de drept numai „plătitorilor de taxe şi impozite“. Fiecare pas al lui e un abuz: păşeşte pe un drum pentru care n-a plătit „taxe şi impozite“. Fiecare respiraţie a lui e un furt: oxigenul emanat din spaţiile verzi şi cel salvat prin filtrele ecologice necesită bani – bani pe care nu i-a plătit! Doarme prin parcuri? Ar trebui arestat. Banca, lemnul, râul, ramul – duşmănit este de toate pentru care n-a plătit un sfanţ. Bea apă de la ciuşmeaua publică?!?
Acest neplătitor de taxe şi impozite, acest abuziv parazit al societăţii noastre, acest zombi, acest ilicit concetăţean, acest neolepros – trebuie exclus, trebuie sancţionat din spirit civic de întreaga colectivitate a plătitorilor de taxe şi impozite (foşti oameni ai muncii) şi aplicarea acestei sancţiuni ne revine nouă, fiecăruia în parte, şi nici unul dintre noi nu se dă în lături de la aplicarea ei strictă: îl excludem din câmpul nostru vizual, nu-l mai vedem. Trecem pe lângă el – este în continuare aici, dar noi nu-l mai vedem, pentru că nu merită să fie văzut, pentru că nu a plătit ca să-l vedem!
Leprozeriile s-au desfiinţat de mult, corabia nebunilor s-a desfiinţat, puşcăria datornicilor s-a desfiinţat. S-a înfiinţat, în schimb, spaţiul public invizibil în care alungăm tot ceea ce nu vrem să vedem. Cerşetorii, copiii străzii, oamenii fără adăpost, nebunii, sărmanii, bătrânii, bolnavii sunt internaţi printr-un decret semnat într-o nanosecundă, înainte de a deveni percepţie conştientă, de către creierul nostru social, într-un lazaret eteric din care nu mai pot ieşi înainte de a plăti taxele şi impozitele de umanitate, de vizibilitate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper