Ţărăniada şi siguranţa naţională

Un articol de TEODORA DUMITRU

La vremea secerişului, cam acum o sută şi opt ani în urmă, ministerul de Interne din Regatul României stabilise trupe speciale care să se ocupe de eventuale replici ale răzmeriţelor ţărăneşti din primăvara lui 1907. Febra ţărănească începuse în Moldova – în celebrul sat Flămânzi – şi se întinsese până în Oltenia… Guvernul era păţit, acţionase eficient şi estima – cu acelaşi spirit alert – că ţăranii s-ar mai putea răscula o dată. A fost însă o măsură excesivă, dar „sănătoasă“, cum excesivă şi sănătoasă s-a spus că a fost întreaga atitudine a capilor politici şi militari însărcinaţi atunci cu rezolvarea problemei ţărăneşti. Conservatorii şi liberalii, plus regele, ajunseseră imediat la consens: trebuie „represiune“. Conservatorul Petre Carp o admite, liberalii Ion I.C. Brătianu (ministrul de Interne) şi mareşalul Alexandru Averescu (ministrul de Război), din guvernul lui Dimitrie Sturdza, o pun în practică, uzând, cum se ştie, de declararea stării de asediu (o premieră de la instituirea legislaţiei care o prevăzuse, în 1864), de o mobilizare generală masivă (cca 140.000 de soldaţi), cavalerie, artilerie, cartuşe de război şi „operaţiuni“ complexe – sate rase de pe faţa pământului, omoruri şi arestări în cifre comparabile, la acea dată, poate doar cu cele din Revoluţia rusă din 1905. Numărul de ţărani ucişi nu se cunoaşte cu precizie, guvernul susţinând că a fost vorba de cca 400 de ţărani, mai apoi discutându-se de câteva mii, până la celebrul (după 1944) număr de 11.000, contestat însă până azi. Înăbuşirea răscoalei, s-a spus în lunile primăverii lui 1907, a fost un act de necesitate politică şi naţională. Cavaleria şi artileria au trebuit, aşadar, să facă ordine acolo unde decenii de tergiversări în soluţionarea problemei agrare adusese situaţia la punctul de fierbere. Toată clasa conducătoare şi liderii de opinie – de la conservatori şi liberali până la populiştii care-şi legaseră cariera de emanciparea ţăranilor şi visau, pentru România modernă, un stat agrar – au pus fără rezerve siguranţa statului naţional pe primul plan, iar vieţile ţăranilor pe al x-lea. S-a lucrat rapid, cinic, pragmatic, iar în cazul unora, chiar împotriva filosofiei lor de-o viaţă. S-au scris apoi texte de atitudine (Caragiale, de la Berlin), romane (Rebreanu), poeme (Arghezi) şi ţăranul a devenit lucru fin, de artă.
Dar posteritatea e totdeauna mai generoasă decât contemporanii şi ce uimeşte şi astăzi privitor la acel eveniment e subitul consens ce a cuprins întreaga clasă politică antebelică – altminteri măcinată de disensiuni şi trenări – când a venit vorba de adoptarea soluţiei optime pentru rezolvarea răzmeriţei. Chiar şi poporaniştii, reprezentaţi de fostul marxist G. Ibrăileanu şi de „narodnicul“ C. Stere, au fost de părere că stabilitatea statului naţional nu trebuie periclitată de nervii ţărănimii surescitate; socialiştii s-au îndepărtat şi ei de ideea răscoalei-revoluţie şi au pactizat cu legalismul, marxiştii şi aşa-zişii agitatori externi
(C. Dobrogeanu-Gherea, Cristian Racovski) plimbându-se şi ei în jurul ţăranului cu gentileţea dresorului de tigri, îndemnându-i să stea cuminţi, în cuşti, până ce oamenii cu carte (sau doar cu carte de muncă – proletarii) vor rezolva problemele în locul lor, la oraş. (Pentru o scurtă punere în temă asupra consensului politic întru reprimarea ţărănimii incivile, v. Sorin Alexandrescu, Populism şi burghezie, în Privind înapoi, modernitatea, Univers, 1999, pp. 111-113).
Că tot aniversarăm două decenii de la chestiunea minerească. Sunt oarece asemănări între ţărăniadă şi mineriadă – însă nu în ce-i priveşte pe mineri (ţăranii „din adânc“, cum ar spune Caragiale) şi pe ţărani (mineri avant la lettre, iarăşi s-ar putea spune), ci în privinţa felului în care intelectualitatea şi oligarhia politică a ales să „negocieze“ cu turma de umanoizi din specia talpa ţării. Nimeni din lumea României civilizate n-a vrut să-i întindă mâna ţăranului în care se trezise bestia şi de care puteau profita interesele străine statului. ţăranii ucideau, violau, incendiau, ţăranii băteau cu furca, cu toporul, cu bâta – iar România din ajunul Primului Război avea nevoie de stat şi de civilitate şi abia mai apoi de dreptate. A venit dreptatea ţăranilor, până la urmă? Comuniştii au zis că da, capitaliştii au zis că da. Dreptatea va veni, cu siguranţă, când nu va mai fi niciun ţăran în picioare să-i dea onorul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper