Seducătoarea dezordine din clasoarele memoriei

Un articol de Nora IUGA

Angela Baciu, Despre cum nu am ratat o literatură grozavă, Editura Junimea, Iaşi, 2015

 

 

Ţin în mână o carte pe care îţi place s-o priveşti, s-o ai pe masa de scris, s-o răsfoieşti… fiindcă de o carte nouă ne apropiem cum se apropie câinele de sacoşa cu cotlete, amuşinând. Rar am văzut la noi, pe piaţa de carte, un volum atrăgător de la prima vedere, atât ca obiect cât şi ca lucrare literară, deşi se află în afara ficţiunii, îmbrăcând totuşi ceva din mirajul acesteia.
Laudele îi revin aici atât autoarei, cât şi editurii. Cartea Despre cum nu am ratat o literatură grozavă de Angela Baciu (publicată la Editura Junimea din Iaşi) are mai multe compartimente, fiecare adăugând bagajului de informaţii mai mult sau mai puţin subiectiv, inerent când e vorba de mărturisirile unor scriitori, un anume parfum, o anume culoare, ceea ce ne face să nu uităm nici o clipă că între aceste coperţi se păstrează gânduri de poeţi. Aşadar, cartea se deschide cu un argument care relevă meritele de scriitor şi de manager cultural al autoarei, semnat de Christian W. Schenk, poet, traducător şi cercetător al literaturii române, stabilit în Germania; urmează câteva consideraţii ale unor scriitori cunoscuţi, după care se intră în corpul propriu-zis al cărţii. Capitolul I – Interviuri la cafea, un titlu foarte potrivit stilului relaxat de conversaţie între prieteni, cuprinde dialoguri cu peste 30 de scriitori, dintre care nu lipsesc nume importante ca Norman Manea, Ana Blandiana, Adrian Popescu, Constantin Abăluţă, Ioana Pârvulescu, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Antonesei, Mihail Gălăţanu, Vasile Baghiu ş.a. Capitolul II, Îţi mai aduci aminte, Doamnă, conţine dialoguri cu cei duşi, printre care îi regăsim pe Nina Cassian, Cezar Ivănescu, Constantin Ciopraga, George Astaloş, Emil Manu, Fănuş Neagu, Cornel Regman, Mircea Horia Simionescu, Radu G. Ţeposu, Laurenţiu Ulici, Mircea Zaciu s.a. Capitolul III, Aşa cum i-am cunoscut…, oferă câteva evocări emoţionante, în care autoarea iese la rampă, dezvăluindu-se incontestabila ei vocaţie de poet, reuşind din câteva tuşe scurte să reînvie chipurile unor scriitori pe care nu-i mai aflăm azi decât în cărţile lor… ca Emil Manu, Mircea Sântimbreanu, Radu G. Ţeposu. Angela Baciu nu se jenează să-şi dea pe faţă sentimentele care ne legau în acel timp de privaţiuni, când aveam acelaşi crez şi acelaşi dor de libertate, nu de parvenire. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că ne iubeam mai mult când eram săraci şi ne petreceam vacanţele la 2 Mai.
Am început cu descrierea construcţiei acestui edificiu care e cartea. Dar ce ne interesează cel mai mult e mărturisirea scriitorilor; vrem să-i vedem cum se comportă la un „interogatoriu“, că tot se poartă acum. Sunt sinceri? Fac pe grozavii? Mint? Se dau de gol fără să vrea? Vrem mai ales să-i auzim cum torc ca nişte motani, scărpinaţi între urechi de o femeie inteligentă şi frumoasă ca Angela Baciu. Citind cartea le simţi plăcerea cu care se confesează când văd că cineva se arată interesat de staţiile vieţii lor, de entuziasmele şi apatiile lor. De momentele care te iau prin surprindere şi anunţă vizita inspiraţiei, de vise sau de insomnii, de dor de ducă, de boală metafizică, de greaţă existenţială, de iubirea de patrie sau de sindromul Nevermore.
Intervievatorul este brusc confundat cu psihologul. E ca la doctor, când pacientul se îndrăgosteşte de medic. Dialogul începe abrupt; întrebările concise îl obligã pe intervievat să intre în rama lui: „cum a început?“, „ce cărţi v-au format?“, „prieteniile“, „familia“, „călătoriile“. Pe măsură ce se leagă discuţia, se ajunge la confesiuni: iubire, ură, vocaţie politică, frică, nevoia de libertate, alte aspiraţii, drama de a fi receptat greşit sau deloc. Şi, în final, se abordează şi întrebări aplicate privind problematica, mesajul sau preferinţa pentru un personaj anume… de pildă „Robespierre“ sau „Danton“ (ca în cazul lui Astaloş) sau „fiinţa post-hipnotică“ (la Angela Furtună), sau nelipsitele teme generale: „spre ce se îndreaptă literatura de azi?“, „ce ne mai spun criticii?“, „mai avem critică de direcţie?“, „există inspiraţie?“, „ajută gazetăria poeziei?“, probleme de maxim interes pentru o literatură aflată la răscruce. Atât alegerea scriitorilor intervievaţi, cât şi o anumită privire îndreptată spre trecutul nostru cultural mă fac să intuiesc îngrijorarea autoarei când ne vede continuitatea ameninţată de uitare. Întrebările cu caracter general, gen anchetă, adresate îndeobşte mai tuturor conlocutorilor, îi lasă destinatarului o libertate de mişcare mult mai mare, de a se poziţiona în situaţii avantajoase, nefiind constrâns de un subiect punctual, ceea ce poate trezi îndoieli, dacă nu chiar „suspiciuni rezonabile“, că tot e azi la modă expresia asta. Poate tocmai de aceea cartea Despre cum nu am ratat o literatură grozavă este, încă din titlu, incitantă ca un roman poliţist. Dar te şi derutează. Suntem înclinaţi să credem că într-un dialog, nefiind vorba de ficţiune, eroii cărţii (respectiv cei cărora intervievatorul le întoarce cheiţa) se supun programului acestuia. N-au timp să se costumeze, să-şi pună măşti, cum fac în propriile cărţi. Culmea, abia în interviu scriitorul se simte personaj şi adesea îţi prezintă o faţă care contrazice faţa pe care i-o cunoşteai. Această contrarietate apare de obicei în plan existenţial, mai ales socio-politic. Apar inadvertenţe care trădează adevărata faţă a celui pus sub reflector sau a epocii pe care a parcurs-o. Mulţi invocă, de pildă, condiţiile inumane ale obsedantului deceniu. Cei trecuţi de 40 de ani le cunosc foarte bine, cei mai tineri, fără discernământ. Încercând să plasezi întâmplările în timpul lor real, constaţi, cu stupoare uneori, că unii scriitori care aveau atunci, chipurile, interdicţie de publicare, se bucurau de privilegiul de a călători în Occidentul capitalist, unde publicau cărţi şi erau premiaţi. Mi se pare că mă aflu într-un film „science-fiction“ când un „persecutat“ din anii ’70, de pildă, povesteşte de călătorii făcute în aceeaşi perioadã în ţări catolice, simţind chiar chemarea de a deveni călugăr franciscan, iar Rolf Bossert a fost şters de pe lista USR-ului cu cei propuşi pentru o vizită în Polonia. Îmi vine să mă întreb cu vorbele unui poet căruia azi e mai bine să nu-i pronunţi numele: „şi ce se mai poate când totul se poate?“. Într-o carte de interviuri ies o grămadă de curiozităţi la suprafaţă. Mă intrigă uneori să constat cât de orbiţi pot deveni unii poeţi excepţionali de nişte poetaşi mediocri, numai fiindcă aceştia le scandează numele la tribună. Sau valoarea îţi e dată de casta căreia îi aparţii! „Erare humanum est!“ M-ar fi interesat să aflu cum ar fi reacţionat scriitorii tineri puşi în faţa unor asemenea întrebări. Am evocat aceste aspecte puţin mai condimentate, fiindcă trebuie să recunoaştem că ele, condimentele, dau gust mâncării… şi nu ştiu, zău, ce cheie o fi folosit autoarea de a reuşit, fără cea mai mică intenţie, să descuie sertare la care nu te aşteptai să ascundă suveniruri secrete. Orice s-ar spune, Angela Baciu ne-a convins că… nu a ratat o literatură grozavă.

Text citit la lansarea cărţii de la Cărtureşti Verona.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper