Românca decorată de preşedintele Portugaliei

Un articol de DOINA CERNICA

„Se petrec lucruri în viaţă care aparţin mai curând minunii decât întâmplărilor reale. Un astfel de lucru este pentru mine ziua de azi“, a spus doamna Micaela Ghiţescu, adresându-se prof. dr. Aníbal Cavaco Silva, preşedintele Portugaliei, la 18 iunie 2015, la câteva clipe după ce fusese decorată de Excelenţa-Sa cu Ordinul Infante Dom Henrique în grad de Mare Ofiţer. Traducătoare a peste optzeci de titluri din literaturile de expresie portugheză, a numelor mari ale beletristicii portugheze, autoare de dicţionare, gramatici, ediţii (între care o excepţională ediţie bilingvă Eminescu), românca proiectată prin înaltul semn de consideraţie în atenţia unei întregi naţiuni are o poveste de viaţă în care tragedia şi dragostea coexistă şi se află la fundamentul unei impresionante construcţii.
Arestată în timpul facultăţii („lotul francez“, format din foste profesoare şi eleve la Liceul Francez din Bucureşti), iar la eliberarea din închisoare întâmpinată de vestea morţii tatălui, de durere, şi a fratelui, într-un „accident“, Micaela Ghiţescu înfruntă deznădejdea în singurul fel pe care structura sa de intelectual îl cunoştea: învăţând. Cunoscătoare de germană şi franceză din familie şi de engleză din liceu, alege studiul portughezei, pentru însuşirea căreia nu exista nici un instrument, nici o cale: nici manuale, nici contacte umane şi, cu atât mai mult pentru fosta deţinută politic, nici măcar visul unei călătorii în Portugalia. Surdă, pentru că nu o auzea vorbindu-se, şi mută, pentru că nu o vorbea, dar ajungând să o stăpânească desăvârşit, Micaela Ghiţescu supravieţuieşte împreună cu mama prin contractele de traducere obţinute de la edituri, mai puţin drastice cu dosarul personal prin puţinătatea ofertei în domeniu, pe de o parte, iar, pe de alta, graţie autorităţii ştiinţifice în creştere: mica sa gramatică portugheză devine carte de căpătâi pentru tânăra generaţie de lusitanişti, primeşte în 1984 Premiul pentru Traducere al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi medalia „Premiul pentru Traducere“ a Societăţii de Limbă Portugheză, în 1986. Atunci medalia avea să-i fie etalată într-o expoziţie a realizărilor regimului comunist alături de cele obţinute de câteva vinuri româneşti, acum jurnaliştii nu au rezistat impulsului de a menţiona că de aceeaşi decoraţie conferită Micaelei Ghiţescu de preşedintele Portugaliei s-a bucurat şi Cristiano Ronaldo, cel mai mare fotbalist portughez al tuturor timpurilor. Amănuntul, trebuie să fi schiţat, acum ca şi atunci, un surâs melancolic pe chipul cu ochelari severi, dar marcat de o incredibilă tinereţe, al acestei mari Doamne a Cărţii.
Spre deosebire de atâţia intelectuali români din generaţia sa, Micaela Ghiţescu (născută la 18 iulie 1931), deşi îndurerată de pierderea fulgerătoare a soţului, nu a trăit începutul epocii postdecembriste cu entuziasmul dublat de amărăciunea unui „prea târziu“. Începuse, învăţând din mers şi realizase în bună măsură în vremuri adverse construcţia pe cont propriu a unui pod de hârtie mai trainic decât unul de piatră, după un proiect personal menit să familiarizeze cititorul român cu evenimentele, numele şi cărţile esenţiale ale istoriei literaturii portugheze, în funcţie de posibilităţile editurilor, dar şi de propunerile cu care le ieşea în întâmpinare, cu volume solicitate şi obţinute, de regulă, via… Angola. Venise vremea să-şi înfrunte condiţia de surdo-mută, să asculte şi să vorbească portugheza şi deopotrivă să cunoască, în viul realităţii sale, realitatea zugrăvită de cerneala de tipar a Portugaliei şi mai ales a „visului visurilor“ – Lisabona. Precedată de faima sa de traducătoare de excepţie, a fost primită cu braţele deschise de lumea literară lusitană şi permanent invitată la marile sale evenimente. La rându-i, a organizat în România colocvii, prezentări de autori şi cărţi, manifestări care au apropiat această lume de oamenii noştri de litere, de cultură.
În vara anului 2009, participantă la lansarea unei noi ediţii, revăzute, îmbogăţite, a gramaticii sale portugheze şi a versiunii în limba română a unui roman (Valea pasiunilor) al talentatei scriitoare Lídia Jorge sub auspiciile Institutului Cultural Român din Lisabona (condus atunci de excelenta echipă alcătuită din Virgil Mihaiu, director, şi Anca Milu Vaidesegan, director-adjunct), am putut să trăiesc nemijlocit preţuirea şi consideraţia de care se bucura doamna Micaela Ghiţescu în mediile scriitoriceşti şi universitare portugheze. Veniseră să o întâlnească, să o salute, să o asculte literaţi, profesori nu numai din capitală, ci şi din alte oraşe ale ţării. La plecarea spre Portugalia, pe Aeroportul Băneasa, m-am mirat să văd la obişnuitul control că micuţul său geamantan fusese aşezat într-unul mai mare. A zâmbit, explicându-mi că l-a luat pentru numeroasele cărţi pe care le primeşte întotdeauna de la autorii lor. Unele cu speranţa traducerii în limba română, altele doar cu sincera bucurie a lecturii lor de către un cititor de calitatea Micaelei Ghiţescu.
În apartamentul său din Bucureşti, păstrează la loc de cinste fotografii cu cei care i-au devenit cei mai buni prieteni, romancierul Dinis Machado şi soţia sa, mezzosoprana Dulce Cabrita. În 1981, nu visam că am s-o cunosc într-o zi pe traducătoarea celebrei cărţi Ce spune Molero, cartea care a revoluţionat literatura contemporană portugheză, după cum probabil nici ea nu-şi închipuia cât de apropiaţi îi vor fi peste ani autorul şi soţia sa. În acea vară a anului 2009, cu Dinis Machado trecut în lumea umbrelor, am asistat emoţionată la răscolitoarea revedere a lui Dulce Cabrita şi a Micaelei Ghiţescu şi le-am însoţit la lansarea postumă a unei cărţi de tinereţe a lui Dinis Machado. Tot atunci am făcut cunoştinţă cu Rui Zink, al cărui roman, Cititorul din peşteră, transpus în româneşte tot de Micaela Ghiţescu, mă fermecase şi cu al cărui nume doamna Micaela Ghiţescu începe acum mănunchiul veştilor proaspete din Lisabona literară, semn că mai tinerii scriitori au preluat ca pe o valoare de la cei din generaţia lui Dinis Machado (Ernesto Guerra da Cal, João Bigotte Chorão, Urbano Tavares Rodrigues, Joaquim Ferrer, António Lobo Antunes şi atâţia alţii) respectul şi afecţiunea pentru marea noastră traducătoare. Din portugheză, în portugheză, dar şi din franceză, spaniolă, engleză, germană, în cu totul circa o sută de titluri. Cărora li se alătură, zguduitoare, „singura mea carte“ – Între uitare şi memorie (Humanitas, 2012). O muncă neîntreruptă, traducerea, tălmăcirea, recrearea în limba română, chiar dacă a lucrat şi la catedră, şi la Biblioteca Centrală Pedagogică şi chiar dacă de douăzeci de ani conduce Memoria, revista gândirii arestate.
În aula Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti, Doamna Micaela Ghiţescu a fost îndelung aplaudată şi în momentul decorării, şi când şi-a rostit cuvântul de mulţumire pentru înalta apreciere prezidenţială şi de recunoştinţă faţă de o limbă şi o ţară care au redat-o vieţii şi i-au dat sens vieţii. Un cuvânt din inimă, simplu, răscolitor. Dar ceea ce nu a spus, însă toată lumea a auzit, a fost foşnetul celui mai valoros material de construcţie, hârtia, al podului înălţat între ţara celui mai vestic punct şi ţara punctului celui mai estic al Uniunii Europene de azi sau între extremele latinităţii noastre străvechi. Creaţie a unui singur om, dar de amploarea şi soliditatea pe care le asigură îndeobşte o instituţie culturalã cu eficienţa verificată şi prestigiul consolidat în decenii.
Nume de coperta I, deşi la noi traducătorul nu apare niciodată astfel, nici măcar excelenţa, Micaela Ghiţescu îşi încheie unica sa carte în care merge singură pe întinderea nesfârşită a colii albe de hârtie, nu ca de o sută de ori tâmplă lângă tâmplă cu scriitorul tălmăcit, cu un îndemn pentru cititori: „Când citesc o carte care «sună» atât de bine în româneşte, încât nici nu îşi dau seama că a fost tradusă, să închine un gând şi traducătorului lipsit de notorietate care s-a străduit să-şi aşeze piciorul exact pe urma lăsată pe nisip de talpa autorului, îngăduind cu bună ştiinţă ca propria sa urmă să fie măturată de valurile oceanului“. În ce mă priveşte, aşez la sfârşitul acestor rânduri bucuria adâncă, stenică, întineritoare a faptului că există „lucruri în viaţă care aparţin mai curând minunii decât întâmplărilor reale“ şi că un astfel de lucru i-a fost dat Doamnei Micaela Ghiţescu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper