Restul lumii

Un articol de GEORGE NEAGOE

Vasile Ernu, Sectanţii, Editura Polirom, Iaşi, 2015, 376 p.

Despre proza-document Sectanţii e cazul să discutăm cu empatie. Nu înţeleg prin „empatie“ compătimire. Ar fi un gest fariseic. Mila e, oricând, versiunea soft a judecăţii. Înţeleg prin empatie să accept existenţa altor modele educaţionale decât cele în care am fost crescut sau la care am ajuns prin liberă voinţă. Empatici nu suntem când cădem de acord că adevărul şi dreptatea stau la mijloc. Am accepta astfel că medierea se impune ca soluţie de compromis într-un conflict. La empatie nu se ajunge prin confruntare, prin şoc. De asemenea, empatia nu echivalează cu toleranţa. Empatia nu reprezintă o cale de rezolvare a problemelor, pentru că refuză să aşeze valorile în dialectică. Empatia porneşte de la premisa că nevoile concurente sunt la fel de legitime şi tot atât de disfuncţionale.
Profetism stundist
Dar aşa se desfăşoară, în cazul senin, raporturile între indivizi, între un străin şi societatea distantă în care se străduieşte să se integreze pentru a-şi alunga teama sau între cititor şi text. Războiul se iscă în interiorul structurilor piramidale, ilustrate de Vasile Ernu în Sectanţii. Titlul se referă la masa de comunităţi din Imperiul ţarist care au refuzat creştinismul instituţionalizat de patriarhul Nikon al Moscovei (1652-1658). Nealinierea, alimentând orgoliul şi mania persecuţiei (imposibil de separat), stă la temelia poveştii tetrageneraţioniste a familiei autorului. Culachi, Ivan, Andrei şi Vasile poartă pe umeri, cu mândrie şi cu deprimare, poverile sângelui şi ale falansterului. Mărirea şi slăbiciunile lor rezultă din îmbrăţişarea destinului profetic.
Vasile Ernu îşi scrie biografia spirituală asumând, în măsură nediferenţiată, colportajul, memoria rudelor şi experienţa personală. Cartea place dacă observăm că, uneori, tratamentul cu antibiotice e indicat împotriva guturaiului, în pofida efectelor colaterale. Dozele sunt aleatorii şi bulversante pentru outsideri. Ficţiunea şi contextul alcătuiesc un cupaj. Ca să evite autosedarea, autorul foloseşte expresia „suntem siguri“, acceptând să nu se distingă de glasul comunităţii. E probabil exerciţiul de a respira adânc înaintea sublimului, care, concomitent, minunează şi înspăimântă. Sectanţii nu sunt căldicei. Regula oricărui eveniment întemeietor sau distrugător este întâmplarea (ne)fastă. Lucrurile vin de-a gata, cu încărcătura afectivă imuabilă, nu rezultă din interacţiuni. Sectanţii cumulează un număr considerabil de emoţii extreme. Măcar la nivel discursiv resping calea de mijloc, pentru că nu mijloceşte către nicăieri.
De aceea se reped să perpetueze jertfa hristică. Marginalii din Bugeac consideră că lumea trece printr-o criză de eroism. Povestea „salvatorilor“ din familia Ernu (nume care nu apare niciodată în carte) începe cu un descălecat. Străbunicul legendar, Culachi, coboară din arcul carpatin, din Transilvania habsburgică, şi se aşază în sudul Basarabiei, în portul Ismail, la gurile Dunării. Nimeni nu dispune de informaţii certe despre originea părintelui fondator al sectei, ai cărei practicanţi erau denumiţi în Bugeac şi stundişti. Amnezia colectivităţii nu e provocată de curgerea implacabilă a timpului sau de vreo neglijenţă. E, mai degrabă, o comă indusă. E semnul că, odată ajuns la noul cămin, Culachi s-a convertit şi că identitatea lui iniţială s-a şters definitiv. Îndrăgostit de Katrina, fiica rabinului Abraam Moskovici din Bolgrad, negustorul de mărfuri se converteşte la religia evreilor mesianici (preocupaţi şi de Noul Testament), fondată de Iosif Davidovici Rabinovici. Românul (sau doar un locuitor din Ardeal) îşi pierde orice legătură cu etnia, pentru că intră într-o altă ordine.
Fragmentele referitoare la formarea catehetică a strămoşului mitic se dovedesc printre cele mai reuşite ale cărţii. Vasile Ernu adună informaţiile dintr-o viaţă caracteristică pentru sfârşitul secolului al XIX-lea şi le plasează într-un profil biografic. Drumul pentru afaceri se transformă în călătorie iniţiatică. Meşter în negoţ, Culachi e ucenic în trebile duhovniceşti. Dar aici discutăm şi despre achiziţionarea măiestriei în deplasare, în descendenţa doctoratelor catolice şi a pietăţii protestante. Casa nu se identifică prin cuibul care infantilizează şi antrenează inerţii, ci prin locul unde eşti îmbrăţişat, sărutat pe ambii obraji şi binecuvântat să mergi în locul rânduit de tine: „Dincolo de toate cele povestite, mai ştiu cu siguranţă că străbunelul meu a întemeiat în acea perioadă una dintre cele mai importante secte din regiune, care avea să se extindă pe cuprinsul întregului imperiu şi să influenţeze o mulţime de alte grupuri religioase“ (p. 75). În această mărturie nu tocmai temperată rezidă forţa colectivităţii.
Hotarul şi marginea
Sectanţii lui Vasile Ernu mărturisesc şi în favoarea depăşiri grijilor zilei. Solidaritatea nu se manifestă în planul macrosocial, ci în spaţiul unei comunităţi care, când un ţesut este vătămat, se adună aşa încât pielea să se acopere de coajă. Nu contează că rana va lăsa cicatrici. Rămâne în conştiinţă procesul de întrajutorare, nu efectul care, aşa cum am menţionat, nu face decât să atenueze pagubele, nu să amelioreze situaţia. Adoptând asemenea soluţii, departajarea se ţine sub control şi intervine un fel de nivelare. Sunt două momente-cheie pentru a înţelege mentalitatea respectivă. Unul e foametea din 1946-1947. Insist asupra celuilalt, constând într-o lecţie de percepţie. Fiul lui Culachi, Ivan, respinge partea plină a paharului. Studiază întregul aşa cum se înfăţişează (de altfel refuză cu desăvârşire băutura), potolind apetitul comilitonilor pentru lupta deschisă sau pentru sacrificiu în folosul obştii. În condiţiile dictaturii lui Stalin, nu caută să se adapteze prin concesii, să se fofileze sau să renunţe la credinţă, ci se comportă potrivit cerinţelor impuse de sistem: „Să-i dea Dumnezeu sănătate şi viaţă şi să-l ţină în prostia lui. Să-i dea Dumnezeu timp să ne ia şi să ne ducă prin toate puşcăriile şi prin tot URSS-ul, că doar aşa mai putem îndeplini şi noi porunca Domnului: Cântaţi laudele Lui până la marginile pământului. Vă daţi seama că el ne creează toate condiţiile, ne plăteşte biletele, iar noi trebuie doar să le propovăduim păcătoşilor. Unde s-a mai văzut asta? Să ne rugăm Domnului să-l binecuvânteze, mustăcea bunelul în colţul gurii“ (p. 146).
Ivan nu-l trimite pe om în patul lui Procust, ci lărgeşte sau restrânge parametrii de lucru. Mi se pare că vorbele înţeleptului sunt suficiente ca Sectanţii să stârnească respect şi curiozitate. De altfel, istorisirile lui Vasile Ernu sunt încărcate de un umor asemănător cu stepa siberiană. Tufişurile sunt lucruri rare acolo, dar uşor de zărit. Ierburile sunt subţiri, arse de soare înainte să crească, dar au rădăcini puternic înfipte în sol. Călcaţi de pedeştri, de cavalerie, de şenile, locuitorii s-au statornicit prin ritualul îngropării conducătorilor. Macheta romanului se găseşte în afirmarea vibraţiei în ipostaza de principiu călăuzitor al istoriei. Sunt aspecte pe care civilizaţii belicoase le tratează total diferit, ceea ce ne încredinţează că statica şi dinamica sunt procese relative: „Ismailul se află pe malul Dunării, pe braţul Chilia, la doar 80 de kilometri de vărsarea acestuia în Marea Neagră. Au trecut pe aici şi grecii, despre care se spune că i-ar fi făcut prima haină strălucitoare, şi boierii Moldovei, care au vrut să-l facă cetate de hotar, dar şi turcii, care nu prea ştiau ce-i aia hotar. Pe aici au mai venit şi ruşii, care i-au izgonit pe turci şi, după ce i-au învăţat semnificaţia hotarului, adică locul veşnic schimbător, au decis să nu mai plece“ (p. 38).
Vasile Ernu îşi câştigă publicul şi transmiţându-i cu nonşalanţă zestrea sentimentală a locuitorilor din zona cuprinsă între Nistru şi Bug. Inconsecvenţa devine o cale de supravieţuire. Istoriile moştenite sau zălogite pot servi ca îndrumar pentru perceperea adecvată a ceea ce reprezintă ideologia. Sectanţii umblă să-şi expună morala, rămânând însă în recluziune. Se declară revoluţionari. Acţionează doar ca nişte anarhişti. Se erijează în apocaliptici, dar îşi reazemă credinţa pe Vechiul Testament. Aşteaptă cu spaimă şi autoflagelare Judecata de Apoi, Pământul Nou şi Cerul Nou şi, totodată, nu renunţă la mentalitatea conservatoare. De altfel, relatările din volum sunt împărţite în cinci părţi, preluând titlurile (în tradiţia traducerilor reformate) Pentateuhului: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul. Totuşi, primele două secvenţe din Sectanţii au drept motto un pasaj din Epistola I a Sfântului Apostol Ioan, respectiv din Faptele Apostolilor (ambele în versiunea românească de Dumitru Cornilescu). Este semnul că, deşi se consideră „adevăraţii“ creştini, mai apropiaţi de învăţătura iniţială, evreii mesianici se raportează mai puţin la Evanghelii. Cel puţin aşa indică referinţele selectate de Vasile Ernu pentru fiecare dintre episoade. Sectanţii exaltă virtutea, demnitatea, curajul, martirajul, altruismul, dar, în momente de rugăciune, îşi înteţesc vina, ruşinea, panica, pentru ca apoi să caute oaia neagră şi ţapul ispăşitor. Comunitatea lui Vasile Ernu cinsteşte viaţa, însă majoritatea formelor ceremoniale se referă la moarte. Totuşi, naturaleţea participării comunităţii la petrecerea defuncţilor se loveşte de un dereglaj, aşa cum reiese într-una dintre confesiunile autorului: „De fapt, m-am născut între doi morţi. Şi fratele dinaintea mea, şi sora de după mine au murit la naştere. Sincer să fiu, nici nu ştiu prea multe despre aceste momente de cumpănă din familia mea, pentru că niciodată nu s-a vorbit despre ele“ (p. 317). Familia patriarhului Culachi a ajuns, la un moment dat, să-şi menajeze copiii. E semnalul că lumea sectanţilor şi-a ieşit din ţâţâni.
Deocamdată, cu Sectanţii, Vasile Ernu pune o virgulă după primul predicat din Mică trilogie a marginalilor. Aşez, în schimb, un semn de exclamare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper