Pentru că a venit vorba despre Grecia…

De la intervenţia NATO în Iugoslavia, nici un alt subiect de politică internaţională nu a mai aprins atât de tare discuţiile din România precum recentra intrare de facto a Greciei în incapacitate de plată. Este şi normal să fie aşa. În primul caz războiul a avut loc, practic, la graniţa României, Iugoslavia fiind şi un vecin considerat prietenos faţă de România în perioada dictaturii comuniste.

De această dată, românii au început să înţeleagă că problemele unei alte ţări din Uniunea Europeană ne afectează şi pe noi, pentru că Piaţa Comună funcţionează, chiar dacă România nu a adoptat, încă, euro. Leul se află sub presiune, bursa dă semne de nervozitate, scade încrederea investitorilor în întreaga regiune a Sud-Estului Europei, iar românii obişnuiţi să meargă în vacanţă în Grecia se gândesc dacă să renunţe sau nu la planurile lor de relaxare. Tot aşa cum, în urmă cu şaisprezece ani, România se împărţise în două tabere, una aprobând aşezarea ţării noastre de partea NATO, cealaltă considerând că ar fi trebuit să rămânem cel puţin neutri, şi acum spiritele s-au încins. Unii i-au considerat pe greci inconştienţi – pentru că au ajuns în situaţia asta, după ani de zile de îndatorări peste măsură –, alţii au aruncat vina pe creditorii care ar fi adus ţara la sapă de lemn. Unii dintre noi îşi mai amintesc poate că în 1998 România se afla în cam aceeaşi situaţie cu Grecia de astăzi. Numai că, pe atunci, România nu făcea parte din Uniunea Europeană, aşa încât Guvernul Radu Vasile a preferat să nu declare falimentul şi să dea drumul la tiparniţa de bani – lucru pe care acum Grecia nu mai are cum să îl facă, pentru că decizia privind creşterea inflaţiei se ia la nivelul Băncii Centrale Europene.
În focul discuţiilor interne românii şi-au adus aminte de propriile probleme. Într-adevăr, în pofida unui început de reviriment economic şi a unei anunţate relaxări a fiscalităţii, concetăţenii noştri nu simt o revenire, la propriu, a vremurilor de bunăstare (relativă, desigur) de dinainte de 2009. De vreo doi ani, e adevărat, salariul minim pe economie a crescut puţin, dar constant. O parte dintre cei care primesc acest salariu minim lucrează în muzee, ca muncitori necalificaţi, îngrijitori, supraveghetori şi… muzeografi. Ştiu că pare ciudat, dar aşa este. Un absolvent de facultate sau chiar de masterat, dacă este angajat ca debutant, primeşte acelaşi salariu cu personalul necalificat, pentru că România bugetară funcţionează încă după un sistem aberant în care vechimea în funcţie şi, în general, în muncă este mai importantă decât valoarea profesională a angajatului şi cunoştinţele sale în domeniu. Mult-discutata salarizare unitară, adoptată pe hârtie de Guvernul Boc, nu este funcţională nici până astăzi. Pe de altă parte, salariile personalului de specialitate din muzee, trecut de primele trepte ale angajării nu au crescut, chiar dacă au fost recuperate tăierile drastice din anul 2010. Astfel, s-a ajuns în situaţia în care salariul minim pe economie tinde să prindă din urmă salariul unui muzeograf II. Mai mult, există funcţii în muzee la care avansarea pe alte trepte de salarizare este imposibilă. Cu alte cuvinte, un sociolog, de exemplu, poate ajunge la un prag maxim de salarizare după ce a dobândit o vechime de zece ani şi din acel moment până la pensionare nu poate câştiga mai mult decât dacă se angajează, prin concurs, pe altă funcţie din muzeu. Tendinţa de egalizare a salariilor din muzee descurajează competiţia internă şi interesul pentru perfecţionare profesională: fie că eşti foarte bun, fie că lucrezi la limita minimei rezistenţe, muzeul este obligat, o dată la doi ani, să te avanseze la următoarea treaptă de salarizare. Creşterea salarială nu este mare (de regulă, este vorba de maximum 180 de lei), dar, dacă angajatul reuşeşte să obţină, doi ani la rând, un calificativ satisfăcător, are, teoretic, şansa de a promova. Teoretic doar, pentru că mai este nevoie de ceva: muzeul trebuie să primească fondurile necesare din subvenţia asigurată de autoritatea tutelară. Or, dacă nu este an electoral, şansele ca acest lucru să se şi întâmple sunt minime.
Sumarizând, personalul de specialitate din muzeele României este salarizat, în general, prost (excepţie fac cei angajaţi pe posturi de cercetător I şi cei care ocupă funcţii de conducere, de la nivel de director în sus: director general adjunct sau manager; ştiu, pare o tâmpenie ca un manager să aibă în subordine un director general adjunct şi nu un manager adjunct, dar aşa este legislaţia românească!), nu este încurajat să lucreze la capacitatea sa maximă, nu primeşte nici un fel de primă dacă este inventiv sau inovator, dacă aduce venituri suplimentare muzeului sau dacă reuşeşte să contribuie la creşterea vertiginoasă a prestigiului instituţiei în care lucrează. Şi, în general, nu este suficient recompensat pentru munca pe care o depune. În mod logic, salariatul muzeului caută, în această situaţie, să câştige bani din alte surse: participă la derularea unor proiecte cu finanţare extrabugetară, în muzeu sau în afara lui, susţine cursuri, traduce, restaurează obiecte din afara instituţiei etc. Evident, de cele mai multe ori, chiar dacă face toate aceste lucruri şi multe altele în afara programului de la muzeu, munca suplimentară îl oboseşte şi îi reduce capacitatea obişnuită de lucru, tocmai acolo unde are „cartea de muncă“. Frustrările se acumulează încetul cu încetul, iar oamenii din muzee se simt tot mai descurajaţi să lucreze în beneficiul publicului, al unei societăţi care pare indiferentă la statutul pe care aceştia îl au în comunitate.
Există acum destule discuţii în interiorul breslei cu privire la situaţia generală a muzeelor, a reglementărilor în vigoare (care se contrazic una pe alta, aşa cum este, de exemplu, cazul Legii muzeelor şi colecţiilor publice care nu este corelată cu Ordonanţa de urgenţă privind managementul instituţiilor publice de cultură sau invers), a nomenclatorului de funcţii din muzee, a salarizării ş.a.m.d.; la acestea se adaugă cele privind situaţia critică a sediilor de muzee care sunt restituite (protestul instituţiilor muzeale din Noaptea Europeană a Muzeelor a rămas fără ecou în rândul autorităţilor, preocupate mai degrabă de scandalurile de la parchete decât de soarta patrimoniului cultural al României) despre care am mai vorbit de nenumărate ori. Da, mai există încă destul entuziasm în muzee şi există destule persoane care încearcă să îşi găsească un loc de muncă într-un muzeu. Dar situaţia actuală este foarte departe de una mulţumitoare, având în vedere enormul potenţial pe care lăcaşurile muzeale româneşti îl au şi distanţa care încă ne desparte faţă de nivelul instituţiilor similare din vestul Uniunii Europene.
Ştiu, îmi veţi spune că economia românească este încă şubredă, că trebuie să fim chibzuiţi, să nu investim foarte mult în muzee, pentru că ele nu aduc venituri înapoi şi că trebuie să învăţăm ceva din drama prin care trece Grecia. Aş replica doar că, dacă lucrurile ar sta într-adevăr aşa, dacă România ar fi cu adevărat atât de săracă, atunci nu am afla în fiecare săptămână despre încă un scandal de corupţie cu prejudicii de milioane de euro. Dacă aceşti bani ar fi fost îndreptaţi spre cultură, spre educaţie, cu siguranţă că această investiţie şi-ar fi arătat roadele în deceniile care vor urma. Aşa cum ne aşternem acum, aşa vor trăi copiii şi nepoţii noştri. Se pare că tocmai la acest lucru, noi, ca societate, nu ne gândim.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper