Orchestra Filarmonicii Transilvania pe Calea Mătăsii… muzicale

Un articol de VIRGIL MIHAIU

Una dintre bunele cutume ale Filarmonicii Transilvania din Cluj constă în organizarea, la finalul stagiunii, a unui concert pus sub semnul deschiderii spre zone mai puţin frecventate ale lumii muzicale. Aşa s-a întâmplat şi la începutul verii 2015, când programul intitulat Călătorie muzicală pe drumul mătăsii a fost alcătuit şi dirijat de către Lubnan Baalbaki, actualmente dirijorul principal al l’Orchestre Philarmonique du Liban din Beirut. Tânărul artist născut în 1981 (şi purtând prin botez însuşi numele arab al patriei sale) s-a format încă din copilărie într-un mediu dominat de muzicieni şi de pictori. După studii de vioară la Conservatorul din urbea natală, o fastă conjunctură l-a adus ca student în mediile academice din România. Aici a obţinut diploma de licenţă la secţia de dirijat orchestră a Academiei de Muzică
„G. Dima“ din Cluj – clasa profesorului Petre Sbârcea – în 2009, dar a frecventat în paralel şi cursurile de compoziţie ale lui Peter Szego, precum şi pe cele de Estetica jazzului susţinute de subsemnatul.
Dorinţa de autoperfecţionare l-a determinat pe talentatul şi ambiţiosul muzician să-şi continue studiile de masterat, absolvite cum laude, în cadrul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, la clasa maestrului Horia Andreescu. În prezent, Lubnan Baalbaki e înscris în programul doctoral al aceleiaşi instituţii, unde şi-a ales ca temă de cercetare Psihologia actului dirijoral, sub conducerea prolificului compozitor Dan Dediu. Ca o remarcă personală, pot afirma că a fost o şansă şi pentru mine să-l am ca student pe acest reprezentant al uneia dintre ţările arabe cu o dinamică apreciabilă în domeniul culturii. Am admirat dorinţa lui Lubnan de a stabili necesare punţi de cunoaştere între tradiţiile muzicii orientale şi percepţiile occidentale, apoi disponibilitatea de a răspunde interesului meu faţă de mişcarea jazzistică libaneză şi (deloc în ultimul rând) nivelul extraordinar pe care junele muzician l-a atins în cunoaşterea şi utilizarea limbii române. Pentru această din urmă performanţă cred că merită felicitări şi partenera sa, Ioana Baalbaki, eficientissima coordonatoare a Secretariatului Muzical al Academiei de Muzică „G. Dima“ din Cluj.
Revenind la programul amintitului concert al orchestrei Filarmonicii Transilvania, acesta a cuprins Uvertura la opera La princesse jaune de Camille Saint-Saëns, Simfonia a II-a Antar de Nikolai Rimski-Korsakov şi Concertul pentru pian de Fikret Amirov. Cele trei lucrări au avut în comun raportarea – prin intermediul tehnicilor componistice de factură occidentală –, la universul muzical oriental, ceea ce a generat peisaje acustice inedite, saturate de abundente policromii sonore şi de o predilecţie spre elementul epic, evocând estetica celor O mie şi una de nopţi. În cazul lui Saint-Saëns, e vorba despre încă o manifestare a interesului pentru magia spaţiilor exotice (pe linia compoziţiilor sale cu referinţe programatice la lumea islamică – Noaptea persană, Melodii persane, Suita algeriană, Capriciu arab, Africa…). Pare neverosimil că de la conceperea lucrării recent cântate la Cluj s-a scurs aproape un secol şi jumătate, într-atât de proaspătă şi de… cinematografică e scriitura acestei Uverturi.
Pe bună dreptate, Rimski-Korsakov îşi asemăna Simfonia a II-a cu un „caleidoscop de imagini de poveste de caracter oriental“. Avem de-a face mai curând cu un fel de poem simfonic bazat pe un „libret“ programatic decât cu o simfonie în sensul clasic al termenului. Din unghiul de vedere al şcolii componistice ruse, prioritatea îi aparţinea lui Mily Balakirev cu al său poem simfonic Tamara (de unde provine şi frapantul laitmotiv al viorii din Şeherazada lui Rimski-Korsakov). În fond, Balakirev fusese mentorul faimosului Grup al celor Cinci – alături de Borodin, Rimski-Korsakov, Mussorgski, Ceaikovski – care, dezvoltând ideile lui Glinka, avea să constituie nucleul şcolii naţionale ruseşti de la finele secolului al XIX-lea. Audierea Simfoniei a II-a, inspirate din legenda poetului-războinic Antar, poate naşte astăzi conotaţii tulburătoare, căci „naraţiunea“ muzicală debutează cu meditaţia peripatetică a lui Antar printre ruinele anticei Palmira. Din păcate, în zilele noastre aflăm despre legendara urbe din Siria ştiri dintre cele mai alarmante: acţiunile distructive ale unui pretins Stat Islamic contrariază aspiraţiile spre pace şi civilizaţie ale omenirii, prin impunerea unor precepte obscurantist-scelerate (incluzând şi eradicarea muzicii). Dincolo de pretextele sale istoriciste, compoziţia lui Rimski-Korsakov denotă un strălucit simţ al orchestraţiei, pe care avea să-l transmită discipolilor săi, în frunte cu lampadoforul muzicii secolului XX, Igor Stravinsky. Emblematice mi s-au părut în acest sens curajoasele aliaje de timbruri instrumentale cu efecte ambigue, cum ar fi pasajul alăturând clarinetul bas şi trompeta.
De o mare atractivitate s-a dovedit Concertul compozitorului azer Fikret Amirov (1922-1984), avându-l ca solist pe pianistul mexican Mauricio Haneine. Dacă tehnicile compoziţionale utilizate de Amirov purtau amprenta marcantă a şcolii ruse din epoca sovietică, în schimb, substanţa melodico-ritmică îşi trăgea seva din melosul naţional predominant în Azerbaidjan, ipostaziat prin mugam. Termenul (ortografiat şi în variantele alternative, mugham, makam, mukam etc., maquam în arabă, dastgah în persană sau shasmaquom în uzbekă şi tadjikă) acoperă vaste arii muzicale din lumea arabă până în Asia Centrală. În cazul de faţă se poate vorbi despre „simfonizarea“ suitei vocal-instrumentale fondate pe modurile de bază utilizate în muzicile folclorice ale popoarelor turcice şi iraniene. Compozitorul atribuie pianului rolul care, în mod tradiţional, ar fi revenit cântăreţului. Fără a intra în detalii specioase, se poate afirma că Fikret Amirov este unul dintre principalii creatori ai aşa-numitului mugam simfonic, după cum legendarul pianist/compozitor Vagif Mustafazade (1940-1979) rămâne referinţa inconturnabilă în edificarea conceptului de mugam jazzificat. Se subînţelege că asemenea personalităţi nu ar fi putut apărea în absenţa unei vieţi muzicale bine structurate, care are apreciabile tradiţii în special la Baku. Dintre muzicienii azeri de elită i-aş mai aminti pe Kara Karayev, Tofiq Quliev, Niyazi Hajibeyov, Muslim Magomayev, Aziza Mustafa Zadeh, Amina Figarova, fie şi numai pentru vitalele lor conexiuni cu jazzul (interferenţelor dintre muzica cultă şi jazz în Azerbaidjan le-am dedicat un capitol al volumului meu Cutia de rezonanţă / eseuri despre jazz din perspectiva culturii actuale, apărut în 1985 la editura Albatros).
Revenind la compoziţia lui Fikret Amirov interpretată la Cluj, aş sublinia caracterul ei eminamente dramatic. Secţiunile orchestrei „narează“ spectaculoase evenimente sonore, ca într-o succesiune de mirifice istorisiri de pe Calea Mătăsii, în dialog cu vocea solistică a pianului (pregnant articulată de instrumentistul mexican). Paleta timbrală e efervescentă, complementând unisonurile coardelor prin unduirile flautelor şi instrumentelor de suflat din lemn, picanterii percusive, somptuoase acorduri de tutti dezghiocate precum rodiile… Asemenea procedee, condensate într-o manieră quasi-explozivă, pot fi savurate şi în alte lucrări de Amirov – de exemplu, briantul Azerbaijan Capriccio (vizionabil pe Youtube într-o versiune dirijată la Köln de Fuad Ibrahimov în 2008). Nu e de mirare că muzica atât de captivantă concepută de Amirov a atras atenţia unui dirijor de talia lui Leopold Stokowski. Din fericire, există documente discografice ale acestei adevărate performanţe de concordie artistică din anii sumbri ai „războiului rece“: mugamul simfonic Kyurd ovshary, înregistrat cu Houston Symphony Orchestra în 1959 şi Azerbaijan Suite cu New York Philharmonic Orchestra din 1960.
Orchestra clujeană, aflată într-un proces de ascensiune valorică ce s-ar cuveni protejat şi perpetuat, a făcut faţă cu versatilitate celor trei partituri, înţesate de elemente insolite. Stilul dirijoral discret şi eficient al lui Lubnan Baalbaki a reuşit să transmită siguranţă întregului ansamblu, conferindu-i un sunet echilibrat. Distincţia dirijorului se nutreşte dintr-un temperament flegmatic, cerebral, cu o gesticulaţie redusă la minumum, dar totodată sugestiv-concentrată. Astfel, puternicele efecte scontate de compozitori sunt puse în valoare cu o stringentă economie de mijloace. Datele talentului personal, precum şi bunele învăţăminte primite de la maestrul Petre Sbârcea îl vor fi orientat pe Baalbaki către generoasa filiaţie româno-universalistă purtând marca Sergiu Celibidache… Putem, aşadar, investi mari speranţe în viitoarele colaborări ale lui Lubnan Baalbaki cu ţara unde a studiat şi unde a avut deja angajamente orchestrale nu doar la Cluj, ci şi la Opera Naţională din Timişoara, Filarmonica de Stat din Sibiu, Filarmonica Oltenia din Craiova, Orchestra Mihail Jora din Bacău, Filarmonica de Stat din Arad, Filarmonica Paul Constantinescu din Ploieşti. Activismul său cultural libanezo-român e într-adevăr reconfortant!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper