O excursie la Bucureşti

Un articol de Ilie Rad

Cum s-a născut o idee
În anul 2011, la cursul de istorie a presei româneşti, le-am prezentat studenţilor un detaliu istorico-literar, care a generat un original proiect ştiinţific, cultural şi jurnalistic – Întâlniri cu foşti şefi de stat ai României. În primele zile ale Anului Nou, 1870, mai mulţi studenţi români din Viena s-au dus la vila din Oberdöbling, unde locuia fostul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, pentru a-i transmite urări de Anul Nou şi pentru a omagia astfel cea mai înaltă funcţie din stat. În fruntea grupului de studenţi români din Viena se afla un tânăr care va deveni foarte cunoscut în cultura română: Mihai Eminescu! Recunosc că mi-a plăcut foarte mult gestul studenţilor, pe care am încercat să-l reeditez, după 141 de ani, prin proiectul amintit mai sus.
Am avut astfel programate întâlniri cu Regele Mihai (2011), cu preşedintele Ion Iliescu (2012), cu preşedintele Emil Constantinescu (2013) şi cu preşedintele Traian Băsescu (2014), urmând ca, în viitor, să ne întâlnim cu preşedintele Klaus Johannis. Întâlnirile şi convorbirile avute până în prezent, reportajele scrise şi fotografiile făcute cu şefii de stat ai României vor forma materia unei cărţi, poate chiar a unui album. De asemenea, în holul facultăţii se va deschide o expoziţie fotodocumentară, cu imagini din toate excursiile organizate la Bucureşti.
Pe urmele unor
mari scriitori-gazetari
În cadrul celor şase excursii, am vizitat de fiecare dată diverse instituţii culturale şi mediatice – muzee, redacţii de ziare, televiziuni etc. Aşa s-a întâmplat şi cu ocazia celei recente, din 6-7 iunie a.c.
Joi, 4 iunie, ne strângeam lângă statuia lui Baba Novac din Cluj-Napoca, la o oră destul de matinală (5 dimineaţa), respectând o vorbă din popor („Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge!“), pentru a putea realiza programul primei zile. Autocarul are doi conducători auto (pe care îi prezint drept „şoferi de elită“, parafrazând titlul cunoscutului volum de nuvele al lui Vasili Şukşin, Un şofer de elită), cu care am făcut multe excursii, şoferi obişnuiţi cu modul de a fi al studenţilor. Ca de obicei, mă simt foarte confortabil, ca în orice călătorie, lăsând acasă toate problemele (doar de telefon nu m-am putut dispensa). Vremea e splendidă, ceea ce ne dă ocazia de a admira frumuseţile naturii din jur, în primul rând holdele bogate, talonate de pâlcuri de maci („grâu păzit de maci“, sună un vers al lui Mircea Dinescu).
Ca şi anul trecut, primul popas îl facem la Muzeul Memorial „Cezar Petrescu“ din Buşteni, aşezat la poalele Caraimanului, de unde putem admira Crucea Eroilor Neamului, unică în Europa, atât prin dimensiuni, cât şi prin altitudinea amplasării (2291m). Casa, construită în stil brâncovenesc, în 1918, de o familie de avocaţi, este cumpărată de Cezar Petrescu în 1937, care va locui aici până la moartea sa, survenită în 1961. Ghidul ne spune că 75% din valoarea casei a fost plătită de scriitor din drepturile sale de autor (informaţie interesantă pentru statutul scriitorului din perioada interbelică. Şi în comunism, un scriitor cunoscut îşi putea cumpăra, din drepturile de autor pentru o carte, o maşină Dacia, să spunem, care costa 70.000 de lei. Despre cât câştigă azi scriitorul român, mai bine să nu vorbim!). Revenind la casa memorială, să spun că, în 1967, soţia scriitorului şi fraţii acestuia decid să doneze statului român această superbă vilă, cu tot patrimoniul din interior (mobilier rustic, scoarţe vechi, icoane pe sticlă, ceramică românească, statui – cele trei statui reprezentându-i pe Horia, Cloşca şi Crişan, realizate de Oscar Han –, tablouri semnate de N. Tonitza, Anastase Demian, Aurel Jiquidi, Traian Bilţiu-Dăncuş şi alţii, peste 10.000 de volume, din care peste 600 sunt cu dedicaţii primite de la confraţii de breaslă. La etaj, admirăm colecţia de ziare la care a colaborat scriitorul (Adevărul, Dimineaţa, Gândirea, Convorbiri literare, Revista Fundaţiilor Regale). Nu vedem (din motive uşor de explicat) ziarul România, organul Frontului Renaşterii Naţionale al lui Carol al II-lea, la care Cezar Petrescu a fost director, din 1938 până în 1940, când ziarul a  fost suspendat, ca şi alte publicaţii (România literară, de exemplu, unde Cezar Petrescu a fost de asemenea director). Fiindcă suntem clujeni, completez informaţia că Cezar Petrescu a lucrat la ziarul clujean Voinţa (1920), tot aici înfiinţând, în 1921, împreună cu Gib. I. Mihăescu, Adrian Maniu şi D.I. Cucu, revista Gândirea (care s-a mutat, în decembrie 1922, la Bucureşti).
Scriitor de mare succes în vremea lui, Cezar Petrescu nu a fost scutit de drame personale, cea mai mare fiind legată de singurul său fiu, din prima căsătorie, Teodor Aurel. În 1940, la 23 de ani, era student la Arhitectură, în Bucureşti, fiind mobilizat pentru războiul care urma să înceapă. Din cauza opoziţiei părinţilor de a se căsători cu Viorica, fiica unei familii de ţărani din Vrancea, îşi împuşcă iubita, chiar în curtea casei sale, după care se sinucide şi el. Cezar Petrescu a fost atât de marcat de această dramă, încât nu a avut tăria să participe la funeralii, delegându-l pe ziaristul Leon Kalustian să se ocupe de înmormântare (care ne-a lăsat câteva mărturii în acest sens, în volumul Simple note). Destinul scriitorului este interesant şi din alt punct de vedere. În vreme ce mulţi dintre confraţii săi au înfundat puşcăriile comuniste pentru convingerile lor politice, Cezar Petrescu s-a adaptat rapid noului regim. Încă în 1946  publică impresii de călătorie din URSS, traduce masiv, în colaborare, din scriitorii ruşi şi sovietici (lui i se datorează cea mai bună versiune din Pe Donul liniştit, al lui Mihail Şolohov, care va lua Premiul Nobel pentru literatură). În 1952 obţine Premiul de Stat clasa a II-a pentru scenariul cinematografic Nepoţii gornistului, scris împreună cu teoreticianul literar de tristă faimă, Mihai Novicov, iar în 1955 devine membru al Academiei RPR. Interesant de menţionat este şi faptul că scriitorul voia să scrie un roman cu titlul Înseninare, în replică la romanul Întunecare (1927-1928), dar moartea l-a împiedicat să-şi ducă la îndeplinire acest proiect. În orice caz, a fost instructiv pentru viitorii jurnalişti să ia contactul cu activitatea unuia dintre cei mai mari gazetari români, despre care ştiau doar că a scris Fram, ursul polar! Din câte mi-a spus ghidul, activitatea publicistică a lui Cezar Petrescu nu a făcut încă obiectul unei exegeze, aşa că o teză de doctorat despre aceasta va fi binevenită.
Următorul popas îl facem la Casa Memorială „George Enescu“ de la Sinaia. Casa a fost construită după planurile lui Enescu însuşi, ajutat de arhitectul Radu Dudescu, din banii obţinuţi de compozitor în urma turneului său american (1923-1926), casă pe care a numit-o Vila Luminiş. În 1947, aflat la Paris, George Enescu a donat statului român această vilă, cu dorinţa ca ea să devină loc de odihnă şi creaţie pentru artişti. În 1995, vila s-a transformat în Casa Memorială „George Enescu“, piesele de mobilier şi obiectele expuse refăcând atmosfera din timpul când era locuită de George Enescu şi de soţia sa, Maria Cantacuzino-Enescu. Viitorul mare violonist şi dirijor, Yehudi Menuhin, l-a vizitat aici pe Enescu, pentru a lua lecţii de vioară (strada pe care se află vila poartă acum numele acestuia). Redau un fragment din interviul pe care l-am făcut cu Sorin Toma, în care este evocată o întâmplare petrecută în această vilă: „Mult mai târziu, în perioada interbelică, mai precis în 1927, Regina Maria (soţia Regelui Ferdinand I) s-a întâlnit, în casa lui George Enescu de la Sinaia (marele compozitor avea o vilă, Luminiş, la Sinaia), cu familia lui Yehudi Menuhin (1916-1999), care venise în România pe când copilul-minune avea 11 ani, pentru a lua, în continuare, lecţii de vioară de la maestrul sau, George Enescu. Familia Toma s-a împrietenit, la Sinaia, cu familia Menuhin. Regina Maria l-a întrebat pe tatăl lui Yehudi dacă mai cunoaşte pe cineva din România, la care acesta a răspuns că îl cunoşte pe Alexandru Toma. „Care Toma?“ „Cel care scrie poezii!“. Apoi cineva dintre cei prezenţi i-a şoptit ceva la ureche reginei, care a râs şi apoi a exclamat: „A, the socialist gentleman!“ („A, domnul acela socialist!“). Ei bine, acest „socialist gentleman“ refuzase să meargă la palatul regal, unde fusese invitat, motivându-şi în felul urmator refuzul, în acord, evident, cu convingerile sale politice: „Eu am tradus poeziile poetei Carmen Sylva, nu ale Reginei Elisabeta!“. („Precizez, în parantezã, cã între Yehudi şi mine s-a închegat atunci o prietenie pe viaţã. Yehudi a încetat din viaţã în 1999“ spune Sorin Toma.)
A doua zi, înainte de a vizita Palatul Cotroceni, ne-am oprit la Casa Memorială „Liviu Rebreanu – Fanny Rebreanu“, aflată în apropierea Cotrocenilor. Casa este  găzduită într-un apartament cumpărat de Liviu Rebreanu în anul 1934, pentru fiica sa, Puia-Florica Rebreanu. După cum aflăm din prezentarea muzeului, „spaţiul şi patrimoniul au fost donate de aceasta cu dorinţa de a o reprezenta şi pe mama sa care, pe lângă faptul că a fost actriţă, a abordat şi literatura memorialistică, fapt ce i-a adus calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor. A fost inaugurat în 1995.“
În apartamentul alăturat se află Casa Memorială „Ion Minulescu“, alcătuită din cinci camere şi dependinţe, în care vedem lucruri ale faimosului poet, cărţi, manuscrise, dar mai ales o adevărată expoziţie de tablouri şi statui, semnate de nume celebre: Iosif Iser, Jean Steriadi, Theodor Pallady, clujeanul Carol Popp de Szatmáry, Nicolae Dărăscu, Oscar Han, Nicolae Tonitza, Al. Ciucurencu, Margareta Sterian, Camil Ressu, M.H. Maxy, Lucian Grigorescu, Victor Brauner şi mulţi alţii. Probabil şi acest apartament a fost donat statului de către urmaşii vrednici ai lui Ion MInulescu.
Ultimul popas în căutarea scriitorilor-gazetari îl facem la Mărţişor, „patria literaturii“ lui Arghezi, unde poetul a trăit între 1930-1937. „Mărţişorul e patria literaturii mele. De acolo au ieşit «cuvintele potrivite» şi toate scrierile adunate acuma într-o mulţime de volume, gândite la o masă dintr-o cameră mică, pe care mi-o rezervasem pentru reverie… Pentru mine, Mărţişorul e un lucru de neuitat. Cred că acolo mi s-a plămădit cerneala şi mi-a înviat oarecum condeiul“, mărturisea Tudor Arghezi.
Mă aflu la Mărţişor  pentru a şasea oară, împreună cu diverse generaţii de studenţi jurnalişti. La primele două vizite, ghid special ne-a fost însăşi doamna Mitzura Arghezi, cu care ne-am fotografiat şi care ne-a acordat interviuri, dar care s-a supărat cumplit pe mine, în urma interviului făcut cu cel care i-a făcut atât de mult rău tatălui domniei sale, proletcultistul Sorin Toma, fost redactor-şef al Scânteii, autorul articolului de tristă faimă, Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei (am publicat interviul cu doamna Mitzura Arghezi în volumul meu, Un ardelean la Bucureşti, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2011, p. 54-60). Reţin două detalii semnificative din acest interviu: ca studentă la actorie, doamna Mitzura Arghezi a avut examen, între alţii, cu Nicolae Moraru care, culmea cinismului, i-a dat să comenteze studiul lui Sorin Toma! De asemenea, mi-a spus că în 1956, când l-a însoţit pe Arghezi, care făcea parte din delegaţia oficială a RPR, pentru aducerea în ţară a unei părţi din tezaurul României, confiscat de Lenin, în 1917, a fost uimită de faptul că stewardesele erau „foarte frumoase şi foarte elegante“. În orice caz, regret că studenţii nu mai au ocazia de a se întâlni cu doamna Mitzura Arghezi. Acum ne întâmpină noul ghid al muzeului, care a absolvit Jurnalismul la Sibiu, aşa că se simte oarecum în familie, alături de studenţii jurnalişti. Ni se alătură şi doamna Jenica, îngrijitoarea casei, care poate oricând înlocui un ghid competent, prin câte lucruri ştie despre casă (şi care mă întreabă, şi acum, de ce nu mai colaborez la Flacăra lui Adrian Păunescu, unde mă citise cândva săptămână de săptămână). Deşi cunoscsc bine muzeul, intru totuşi în clădire, pentru a retrăi atmosfera argheziană. La capătul scărilor, în stânga, este biroul de lucru al poetului, cu bastonul celebru şi papucii de casă, care îmi dau o extraordinară senzaţie de „prezenţă“ a Maestrului: am impresia că este puţin plecat să adune ouăle din cuibare sau să îi dea de mâncare lui Zdreanţă, eroul celebrei poezii, de care au auzit toţi studenţii. Recitesc ultimele două versuri scrise de Arghezi cu două zile înaintea morţii, la 12 iulie 1967, dedicate Paraschivei, soţia care murise cu un an înainte. Versurile sunt înrămate, în facsimil, în biroul poetului: „Mă chemi din depărtare şi te ascult/ N-am să te fac, pierduto, să mă aştepţi prea mult!“.
În dreapta este camera în care Arghezi îşi primea musafirii. Aici au fost făcute şi cele două fotografii pe care le-am publicat în cartea mea de convorbiri cu domnul Ion Brad, Convorbiri cu Ion Brad, „din primăvară până-n toamnă“ (aprilie-octombrie 2013), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, unde Arghezi, la 85 de ani, este înconjurat de scriitorii Valeriu Râpeanu, Ion Brad, Ov.S. Crohmălniceanu, Haralamb Zincă, Mihail Petroveanu şi alţii.
Ieşim din casă şi poposim la mormintele soţilor Arghezi, aflate în mijlocul curţii, sub nucul acum uriaş, plantat de Paraschiva Arghezi. Lespedea mormintelor consemnează doar minime date biografice. Poate aşa a decis poetul, prin testament, nu ştiu. Dacă era după mine, inscripţionam pe lespedea sa aceste cuvinte, de un dramatism ieşit din comun, scrise într-un moment când umbra morţii era tot mai aproape de poet: „Vă pizmuiesc, omeniri rămase după mine, că o să ascultaţi vântul, pe care eu nu-l voi mai auzi, că veţi călca pământul, pe care eu nu-l voi mai călca şi că veţi sorbi lumina, care pe mine nu mă va atinge, că veţi auzi fulgerele, apele, cântecul vântului, suspinul oamenilor, şoapta şi mireasma porumbului, parfumul pământului, care va fi numai al vostru…“
Fotografiem cuşca lui Zdeanţa, „cel cu ochii de faianţă“, apoi vizităm şi anexa care a servit ca tipografie, ridicată între anii 1935-1937, unde s-au tipărit Biletele de papagal (tipografia a fost confiscată în 1948). Vedem aici o clocitoare, ciubere, un zdrobitor de struguri, stupi de albine, iar pe pereţi copii ale unor documente importante. Cireşii din grădină sunt pe rod, aşa că toţi studenţii, cu aprobarea doamnei Jenica, îşi pot culege câteva cireşe, ca amintire că au mâncat aceste fructe din grădina Mărţişorului.
Plec de la Mărţişor cu sentimente contradictorii. Cum se schimbă realitatea de la un an la altul! Cum va fi aici peste 50 de ani? Dar peste 100? În acelaşi timp, mă gândesc că, la toate casele memoriale vizitate, am aflat de urmaşi vrednici ai scriitorilor respectivi, care au donat statului român zestrea pe care o aveau moştenire. Doar Octavian Goga şi Veturia Goga au parte de urmaşi nevrednici! Aşa cum se ştie, Curtea de Apel Bucureşti a admis, anul trecut, cererea formulată de urmaşii Veturiei Goga, prin care aceştia au solicitat constatarea nulitãţii absolute a donaţiei fãcute de soţia poetului statului român şi repunerea în posesie a complexului de clãdiri. Mai mult, ei cer şi despăgubiri pentru bunurile care nu mai pot fi restituite în naturã! Ştiu, dintr-o mărturie a scriitorului şi ambasadorului Ion Brad, că în 1944, în drumul lor spre Budapesta, soldaţii Armatei Roşii au vrut să încarce în camioane toate bunurile de la Ciucea, care au fost salvate, în ultimul moment, la intervenţia lui Petru Groza. Iată că ce nu s-a întâmplat în vremurile grele ale războiului se petrece în deplină libertate. Sentinţa nu este definitivă, putând fi atacată cu recurs în 15 zile de la comunicare, ceea ce Consiliul Judeţean Cluj a şi făcut. Anul acesta se va pronunţa sentinţa definitivă. Sper ca Muzeul de la Ciucea să rămână în proprietatea Consiliului Judeţean Cluj.
În loc de concluzii
Am fost întrebat, adesea, de ce organizez aceste excursii, mari consumatoare de timp şi de energie pentru mine şi colegii care mă ajută. O fac, în primul rând, din pasiune didactică. „O excursie ca aceasta – mi-a spus odată un student – face cât zece cursuri!“. Îmi place să cred, apoi, că prin aceste excursii prelungesc o tradiţie a învăţământului universitar interbelic, când mulţi profesori de la istorie, geografie, poate şi de la alte specialităţi, îşi duceau studenţii pe teren. Într-o astfel de excursie, studenţii se cunosc mai bine între ei, se împrietenesc, comunică mai bine cu profesorii, care găsesc în ei o imensă sursă de energie, tinereţe şi entuziasm. (Un detaliu: înainte de vizita la Parlamentul României, studentele erau atât de elegante şi de frumoase, încât portarul de la Hotelul Hello, unde eram cazaţi, vrăjit de frumuseţea lor, a ridicat bariera, pentru ca acestea să poată trece în voie!). Pentru generaţia Internetului, este necesar să ştie că nu totul se reduce la mediul virtual. În fine, studenţilor li se cultivă sentimentul că aparţin unui popor de înaltă spiritualitate, cu o mare tradiţie culturală, care trebuie păstrată cu sfinţenie (studenţii sunt educaţi astfel pentru „civilizaţia urmei“, cum ar zice doamna Irina Petraş). Nu mai vorbesc de faptul că toţi primesc un DVD cu imagini filmate şi cu fotografiile făcute – o inepuizabilă sursă de amintiri pentru viitor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper