O dilemă dificilă: antiterorism şi/sau îngustarea libertăţii

Un articol de PETRE ROMAN

Astăzi antiterorismul sau întregul sistem naţional şi internaţional de acţiuni proiectate pentru combaterea terorismului include o diversitate de instrumente, de la diplomaţie, cooperare internaţională şi angajament direct la operaţiuni de securitate fizică, sancţiuni economice, operaţiuni sub acoperire şi forţă militară. Terorismul este atât fenomen global, cât şi o problemă de prim-plan politic. Ca urmare, el necesită o maximă cooperare internaţională. În acelaşi timp, ne confruntăm cu provocări politice cruciale. Într-un Raport către Congresul SUA din ianuarie 2007 acestea sunt caracterizate ca obiective şi trasee de acţiune conflictive: (1) limitarea libertăţii teroriştilor, a grupurilor individuale de terorişti şi a reţelelor de sprijin care operează neîngrădit în medii necontrolate legal; versus (2) menţinerea libertăţilor individuale, a democraţiei şi a drepturilor omului.
Aceste provocări devin în mod evident şi tot mai mult dileme dificile. Poate că expresia cea mai puternică a dilemelor, atât intelectuale, cât şi practice cu care se confruntă democraţiile noastre ne-o oferă Isaiah Berlin cu cele două – aparent – propoziţii contradictorii din cartea sa Puterea ideilor, din 2000: „Libertatea este, pentru dumneavoastră, un mod de a exista în viaţă, pentru mine este însăşi condiţia acesteia“ şi „Libertatea şi egalitatea, securitatea şi spontaneitatea, fericirea şi cunoaşterea, mila şi dreptatea – toate acestea sunt valori supreme ale umanităţii atunci când sunt privite separat; totuşi, ele sunt incompatibile, nu pot fi toate împlinite; există alegeri ce trebuie făcute şi pierderi tragice în atingerea unui anume obiectiv suprem preferat“.
Tendinţa globală înseamnă astăzi un spaţiu tot mai deschis, reţele sociale deschise, comerţ liber şi atitudini deschise (tolerante, ca şi intolerante). O întrebare dobândeşte o tot mai mare însemnătate: oare un mediu de securitate întărită, ca rezultat al acţiunii antiteroriste, nu face jocul – într-o anume măsură – obiectivului central al teroriştilor, adică destabilizării sistemului democratic?
Este foarte important să menţionăm faptul că, în mai toate ţările democratice, o majoritate certă susţine cu tărie că nici un compromis privitor la drepturile constituţionale nu este acceptabil. O consecinţă directă a acestei opinii predominante trebuie să fie aceea că atunci când condamni activitatea teroristă, ca şi ideologiile violente şi existente, nu înseamnă că eşti automat şi anti-Islam.
Cu toate acestea, este foarte dificil să aperi şi să continui să afirmi principii democratice de toleranţă religioasă, când te confrunţi, de exemplu, cu ororile statului islamic din Irak şi al-Sham (ISIS). ISIS vrea să creeze un stat islamic sunit guvernat de o interpretare brutală a Sharia (cartea poruncilor divine în religia musulmană). Brutalitatea este proiectată pentru a întări imaginea forţei, pentru a demonstra o putere primară şi o sete de răzbunare fără limite. ISIS nu este deloc interesat de argumente religioase şi nu urmăreşte vreo legitimare religioasă.
Cu doar câţiva ani în urmă rapoartele privitoare la evoluţia terorismului nu anticipau că teroarea organizată ar putea avea forma ISIS. Spre exemplu, în 2007, Departamentul de Stat al SUA era mai îngrijorat de „noua formă a operaţiunilor de război nestatale ce se aseamănă cu o insurgenţă globală“.
În finalul acestor remarci introductive aş utiliza conceptul lui Herbert Marcuse privind „limita ce conduce o revoluţie dincolo de orice stadiu de împlinire a libertăţii: lupta pentru imposibil“.
Sub principiul libertăţii nici o societate nu se bucură de libertate în mod permanent. Libertatea, pentru a deveni o realitate, pretinde o transformare continuă a societăţii. Instituţiile – una dintre ele ori toate – nu pot rezolva toate conflictele.
A recunoaşte cultura şi oamenii; a cunoaşte inamicul
Dorinţa mea de a contribui la dezbaterea despre terorism a fost în mare măsură stârnită de o propoziţie din articolul Franţa sub foc al lui Mark Lilla, din New York Review of Books (martie, 2015): „Ceea ce este cu totul în afara controlului guvernului (american) – de fapt al orcărui control – este ceea ce se va întâmpla în întreaga lume musulmană“.
Terorismul este o chestiune globală, în cea mai mare parte legată de acţiunile săvârşite de grupuri extremiste islamice. Atunci când politicienii insistă să diferenţieze aceste grupuri criminale de valorile esenţiale ale Islamului, ei încearcă să trezească conştiinţa solidarităţii umane. Aceasta înseamnă, de fapt, să certifice valoarea culturii în rezolvarea temelor civilizaţiei. Împărţirea lumii în lungul liniilor culturale este reţeta terorismului de reuşită. Trebuie, dimpotrivă, să cultivăm flexibilitatea capacităţii noastre de a înţelege/ cunoaşte. „Pentru musulmani asimilarea lor în societăţile occidentale este semnul îndepărtării, chiar al abandonării civilizaţiei lor şi a sensului ei profund, adică religia şi drepturile civile bazate pe această religie… Sunt îngrijorat că, într-o bună zi, am putea avea un război religios de care, cu siguranţă, nu avem nevoie. Islamul riscă să fie proiectat violent spre un viitor nesigur“, scrie marele istoric francez Fernand Braudel în 1966, în cartea sa Lumea actuală. Braudel era convins că „Islamul trebuie să se modernizeze cu orice preţ“ şi că „el va adopta o mare parte a tehnologiilor occidentale, un fapt ce astăzi constituie fundamentul vieţii globale“.
Braudel nu era de acord cu istoricii şi analiştii care vedeau Islamul ca „impermeabil“ şi „inflexibil“. În susţinerea acestei păreri el se referă la îndemnurile Profetului, concluzionând că „Efortul interpretărilor personale, Ijtihad, va juca un rol considerabil în dezvoltarea viitoare a gândirii musulmane“. Însă tot Braudel atrăgea atenţia că „Islamul poate fi păcălit, se poate lăsa el însuşi păcălit“.
Mai recent, în 2002, într-o carte scrisă pentru a explica decăderea Islamului, Ce a fost greşit, Bernard Lewis scria: „Musulmanii au adus propria lor Scriptură în propria lor limbă şi au creat propriul lor stat, cu instituţiile lor suverane şi propria lege sfântă…“. „Este suficient de grav pentru musulmani să se simtă slabi şi săraci după multe secole în care s-au ştiut bogaţi şi puternici… era peste puterile lor ca acum să fie reduşi la rolul de adepţi ai Occidentului“.
În 2011, în cartea sa Civilizaţia. Vestul şi Restul, Niall Ferguson ridica o chestiune foarte interesantă: „Poate că pericolul de ultimă oră la adresa Occidentului nu se datorează islamismului radical sau vreunei alte surse externe, ci incapacităţii noastre de a înţelege şi lipsei noastre de credinţă în propria moştenire culturală.“
Cu toate acestea, având în minte toate aceste gânduri profunde, ne confruntăm cu următorul fapt: că terorismul este tot mai violent şi că încearcă să destabilizeze ordinea într-un mod tot mai amplu. Spre exemplu ISIS atrage adepţi nu doar de dragul dreptăţii credinţei religioase, ci şi pentru „aventură, putere personală şi un sentiment al identităţii personale şi comunitare“ (Audrey Kurth Cronin, ISIS nu este un grup terorist, martie 2015).
Este o nouă etapă, dacă nu o eră nouă, atât în terorism, cât şi în antiterorism. Suntem obligaţi să ne concentrăm asupra protejării, slujirii şi câştigării încrederii oamenilor care suferă din pricina terorii, şi să combatem, în acelaşi timp, grupurile extremiste şi teroriştii individuali. A cunoaşte inamicul este esenţial, pentru a putea evalua intenţiile teroriste şi capabilitatea teroristă de a desfăşura asemenea acţiuni.
În încheierea acestui capitol, voi invoca o frază a lui Herbert Marcuse (Dimensiunea estetică, 1977): „Solidaritatea şi comunitatea îşi au temelia în subordonarea energiei agresive şi distructive faţă de emanciparea instinctelor vieţii.“
Diplomaţie publică
Folosirea diplomaţiei, în general şi în particular, în mobilizarea unei coaliţii globale antiteroare, nu mai are nevoie să fie demonstrată. Diplomaţia faţă în faţă, la toate nivelurile, dar îndeosebi în lumea arabă, unde relaţiile personale fac parte din tradiţia culturală, este mult mai puţin costisitoare decât operaţiunile de securitate, ca să nu vorbim de cele militare, şi ea poate contribui semnificativ la cooperarea antiteroare. Oribilul atac terorist din Kenya a făcut încă mai evidentă necesitatea diplomaţiei publice în cucerirea „minţii şi sufletelor“ şi în mobilizarea media în ţări în care cooperarea internaţională în domeniul respectării legalităţii nu este deocamdată un succes. Deseori bătălia pentru suflet şi minte pare doar o vorbărie bine intenţionată.
Realitatea dramatică ne arată că, în multe ţări arabe, democraţiile occidentale, în primul rând cea americană, nu duc această bătălie cu succes. Interesele de securitate naţională ale statelor occidentale sunt adesea în contradicţie cu angajamentul lor pentru promovarea democraţiei şi a drepturilor omului, pierzându-se astfel „războiul rece al ideologiei“ (expresie apărută într-un raport către Congresul SUA în 2007). Într-o proporţie îngrijorătoare tinerii musulmani sunt călăuziţi să îmbrăţişeze viziuni extremiste, de unde constatăm şi o creştere a terorismului din cauza discrepanţei dintre vorbele şi faptele occidentalilor în nu puţine situaţii concrete, percepute ca atare de tineri. Pentru a ne raporta la cauzele profunde ale proceselor teroriste şi a descuraja recrutarea de terorişti, diplomaţia publică, la nivel internaţional, merită să fie mai bine finanţată şi promovată.
Să ne reamintim că în lumea arabă activitatea şi eforturile de publicitate ale grupurilor teroriste sunt larg finanţate şi au produs rezultate concrete în acceptarea viziunilor teroriste.
Liderii democratici – din ţările democratice din întreaga lume, cât şi cei din ţările cu regimuri nedemocratice, autoritariste, în care duc lupte dificile pentru idealuri de libertate – au capacitatea de a trezi conştiinţa publică asupra necesităţii cooperării internaţionale în tratarea temelor antiteroriste. Ei au experienţa, puterea spirituală de a se adresa oamenilor şi abilitatea de a cuceri încrederea lor, precum şi determinarea în atingerea unui obiectiv.
Psihologia deprimantă de genul „totul e îngrozitor aici“ sau „situaţia lumii este foarte grea şi pare să se deterioreze în continuare“ nu ar trebui să predomine niciodată în analiza terorismului. Într-adevăr, există imagini devastatoare ale recentelor acte teroriste din zone dominate de ISIS sau la Paris, în Kenya sau Libia. Cu toate acestea, având certitudinea principiilor noastre – pe care le numim virtuoase în sensul roman al cuvântului – putem avea certitudinea şi înţelegerea corectă în lupta antiteroristă.
Aristotel avea dreptate: „Judecata unui singur om poate fi perturbată când este dominat de furie sau de alte asemenea emoţii; însă este mult mai greu ca toţi să fie furioşi şi să greşească simultan“.
Întărirea activităţii de informaţii şi securitatea cibernetică versus protejarea privatismului
Activitatea de culegere de informaţie (intelligence) este, evident, crucială pentru a obţine atenţionări timpurii şi pentru a reduce alte noi ameninţări. Într-un recent raport către Congresul SUA asupra strategiei FBI se subliniază necesitatea de „a construi o capabilitate care să producă evaluări strategice, cât şi asupra tuturor surselor de informaţie ce pot călăuzi planificarea şi deciziile prin care FBI să anticipeze ameninţările de mâine“.
În centrul acestei capabilităţi stă, de fapt, abilitatea de a înţelege ce se întâmplă într-o anumită zonă prin utilizarea tuturor surselor disponibile. Astăzi se consideră că, dacă strategia de management este satisfăcătoare, resursele alocate sunt insuficiente. Totodată, relaţiile de cooperare reciprocă la nivelul unor instituţii precum FBI, CIA, NSA, DOJ, DOD sau Forţa interinstituţională privind terorismul (JTTF) sunt aşezate pe o temelie solidă, dar încă insuficient maturizată, pe câtă vreme relaţiile cu sectorul privat par să fie bune, dar potenţial fragile.
În acelaşi timp FBI a stabilit că securitatea cibernetică este o prioritate de securitate naţională. Problema, astăzi, este de „a reconstrui parteneriate de utilitate practică atât cu sectorul privat, cât şi cu publicul larg, ca urmare a dezvăluirilor făcute de Snowden“.
Acelaşi raport către Congresul SUA consideră că „lipsa unui leadership (mai puternic)“ face ca valoarea culegerii de informaţie şi a analizei de domeniu să nu fie suficient de bine înţelese.
Sunt necesare iniţiative legislative pentru a stimula mai puternic parteneriatele cu sectorul privat. Aşteptările publicului pentru respectarea cadrului privat al persoanei sunt exprimate de Apple când spune: „Angajamentul nostru faţă de sfera privată a consumatorului nu se opreşte atunci când guvenul ne cere informaţii“. Pe de altă parte directorul FBI spune că biroul „se luptă să-şi menţină capacitatea de a culege în realitate chiar şi acele comunicaţii pentru care este autorizat să le colecteze“.
Este evident că sarcina cea mai importantă este aceea de a reconstrui încrederea între public şi instituţiile de securitate. Pericolul – aşa cum este perceput de public – este acela că datele culese de aceste instituţii nu sunt suficient de protejate împotrva utilizării lor după preferinţe politice. Este posibil ca privatismul şi securitatea să fie aduse într-un joc cu sumă pozitivă? Pot fi garantate amândouă? Profesioniştii care lucrează sub imperiul legii devin o categorie centrală pentru a evita abuzurile şi imixtiunea în sfera privată.
Riscurile cunoscute sunt percepute ca mai puţin periculoase decât cele presupuse. Nesiguranţa în acest domeniu atât de sensibil poate fi redusă printr-o largă acceptabilitate publică a consecinţelor versus o capacitate crescută de predicţie a pericolelor teroriste.
Este foarte semnificativ faptul că recenta lege antiterorism, propusă şi aflată în curs de adoptare în Adunarea Naţională a Franţei, la iniţiativa primului-ministru, a fost aspru criticată într-un editorial din New York Times. Legea „va deschide uşa unor excese în Franţa, similare celor dezvăluite de Snowden în SUA. Fără îndoială că guvernul francez are datoria de a proteja naţiunea împotriva violenţei teroriste şi a recrutării jihadiste. Totuşi, Parlamentul are datoria să protejeze drepturile democratice ale cetăţenilor faţă de supravegherea neîntemeiat de expansivă şi de adâncită a guvernanţilor“. Este totodată clar că asemenea legi pot avea un efect negativ asupra libertăţii presei. Reacţia publică a fost hotărâtoare în legea foarte recent adoptată în SUA de restrângere a sferei de pătrundere a NSA în viaţa privată a americanilor.
În plan mai general problema nu este doar a informaţiilor culese din internet, ci şi a algoritmilor care sunt baza funcţionării calculatoarelor şi a internetului. Algoritmii decid ce rezultate pot fi văzuţi în orice căutare pe internet şi chiar pot decide dacă tu, ca persoană, eşti o ţintă potenţială sau validă pentru serviciile de informaţii. În acelaşi timp putem fi la fel de îngrijoraţi dacă, la un moment dat, aceşti algoritmi încap pe mâna teroriştilor.
Impactul mass-media
Mass-media este esenţială pentru a câştiga atenţia şi încrederea masivă a cetăţenilor, în ambele sensuri, în sprijinul democraţiilor, ca şi în sprijinul organizaţiilor teroriste. Astăzi căutarea unei acoperiri media cât mai ample este o normă de conduită pentru terorişti. Succesul lor este adesea măsurat prin abilitatea de a produce un impact media de frică şi insecuritate. Impactul psihologic al terorii asupra audienţei-ţintă a devenit un scop în sine. Lucrul este adevărat în special în cazul ISIS.
Aşa cum sublinia Audrey Kurth Cronin în ISIS nu este un grup terorist (titlul indică faptul că ISIS este o nouă şi mai gravă formă de terorism): „Washington constată că este cu mult mai dificilă contracararea apelului visceral al ISIS, probabil pentru o raţiune simplă: dorinţa de putere, de acţiune şi de rezultate imediate este predominantă şi în cultura americană“.
Cele mai puternice organizaţii media concurează pentru un rating cât mai mare deoarece veniturile lor cele mai importante provin din audienţe crescute. Senzaţionalismul este bine jucat şi de terorişti pentru a creşte impactul de groază al acţiunilor lor. Simţim bine tensiunea – în media – dintre necesitatea de a face o prezentare corectă şi exactă a faptelor şi imperativul zicerii unei poveşti dramatice. Titlul unui articol din New York Times este edificator: Două maxime în contradicţie: spune o poveste şi spune adevărul. Faptul e problematic, iar de aici întrebarea: „Ne mai putem încrede în ceea ce privim?“
Reţelele de socializare sunt şi ele, fără îndoială, un alt instrument utilizat de organizaţiile teroriste. Un raport al Brooking Institution din Washington găsea aproape 70.000 de conturi pe Twitter ce par să susţină ISIS. În acest caz, mesajul ISIS către toţi susţinătorii săi online este clar: Jihadul online nu este mai puţin important decât Jihadul de pe câmpurile de luptă cu vărsare de sânge.
„Trăim într-o epocă în care războiul media este mai ascuţit decât sabia“ scria un grup ataşat ISIS. Totodată, trebuie menţionat că prezenţa susţinătorilor ISIS pe Twitter este şi o reală sursă de culegere de informaţii. Iată, aşadar, o noua dilemă: să îndepărtăm sau nu conturile ISIS de pe Twitter?
Media poate şi ar trebui să fie o modalitate de a înţelege lumea ca interacţiune complexă a sistemelor politice, culturale, economice, sociale şi naturale. Marea diversitate a modurilor de gândire nu este un obstacol în calea media pentru a obţine succesele pe care şi le-a fixat. Acest fapt ar trebui să fie în favoarea luptei antiteroriste.
Remarci finale
După masacrul meticulos planificat din 22 iulie în Norvegia, o largă majoritate presupunea că a fost un atac jihadist. Ucigaşul s-a dovedit a fi un „lup singuratic“ norvegian, iar nu un islamist extremist. În declaraţia sa primul-ministru norvegian, Stoltenberg, a fost deosebit de curajos: „Nu vom lăsa ca frica de frică să ne facă să tăcem. Mai multă deschidere, mai multă democraţie. Aceştia suntem noi. Aceasta este Norvegia.“ Cu toate acestea, când s-a aflat despre gravele neajunsuri în reacţia forţelor de securitate, primul-ministru şi-a pierdut mandatul prin votul norvegienilor.
În multe ţări europene partidele politice antiimigraţie sunt în creştere prin retorica despre islamizarea Occidentului. Anders Breivik, ucigaşul norvegian, a folosit aceleaşi argumente pentru a-şi justifica acţiunea criminală.
Politica antiteroare trebuie să fie din ce în ce mai mult o strategie pe termen lung întrucât nu avem motive să credem că eradicarea terorismului poate fi realizată rapid prin măsuri imediate.
Când afirmăm fermitatea şi neclintirea noastră în apărarea libertăţilor şi a drepturilor civile nu înseamnă că ne aliniem pur şi simplu unei gândiri convenţionale. Aşa – cred că – suntem noi cu adevărat. Pe de altă parte, acceptarea unor sacrificii în lupta antiteroristă poate fi – în ultimă instanţă – răspunsul acceptabil pentru o situaţie de forţă majoră. Ambele atitudini sunt necesare şi – până la un punct – compatibile cu scopul de a evita compromisuri mai grave, de ordin esenţial, în privinţa conceptului de libertate.
Este o situaţie delicată, la limită, gestionarea acestui echilibru între libertatea de a reacţiona şi libertatea de a fi. Să nu acceptăm niciodată supunerea faţă de forţa brutală şi oarbă întruchipată de terorism. Şi totuşi, atunci când libertăţile şi viaţa privată se află sub presiunea constantă a exigenţelor antiterorismului, avem sentimentul că suntem exact în situaţia pe care o doresc teroriştii.
Legislatorii pot plasa limite raţionale supravegherii şi pot cere dovezi consistente, înainte ca privatismul să fie limitat de serviciile de informaţii şi intervenţiile de securitate.
Salvarea democraţiei stă – sper – nu în negocieri dureroase între culegerea de informaţii şi păstrarea libertăţilor, ci în găsirea sinergiilor, a obiectivelor comune şi a opiniilor compatibile. Trebuie să fim îngrijoraţi de probleme ale căror soluţii nu sunt nici bine definite, nici obiectiv măsurabile.

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper