Neognostica

Un articol de Nicu Ilie

Niciun aparat de măsură n-a indicat vreodată infinitul. Asta nu-i împiedică, totuşi, pe fizicieni să vorbească adesea despre el. Nici vidul absolut nu a fost vreodată măsurat în mod real.
Dacă matematicienii au dreptul să vorbească despre vid şi despre infinit – deoarece sunt concepte şi instrumente de bază în matematică, parte a sistemului axiomatic al acestei discipline –, pentru fizicieni şi astrofizicieni lucrurile stau complet diferit. Ei studiază un domeniu strict natural, fără prezumţii raţionaliste, reieşit din observaţii şi instrumente. Cel puţin, asta a fost fizica, în intenţiile ei, de la Galileo şi Newton până la Einstein şi Schrödinger.
Laplace, Gauss şi Boltzmann au deschis însă un drum periculos matematizând haosul şi oferindu-le fizicienilor capacitatea de a opera cu cele mai performante instrumente ale analizei şi statisticii matematice. Lucruri bune s-au întâmplat de atunci, îndeosebi în ceea ce priveşte capacitatea predictivă a fizicii. Dar era inevitabil ca matematica să subordoneze în cele din urmă fizica, să îi deturneze statutul de cercetare directă a naturii, transformând-o într-o filosofie naturală în care, uneori chiar şi pentru cei mai buni cunoscători, a devenit indecidabil/indiscernabil ce este observaţie şi ce este calcul.
Există în fizica fundamentală şi în astrofizică un număr de teorii care nu rezultă din niciun experiment şi pentru care nici măcar nu se pot imagina experimente. Numeroasele variante de teoria corzilor sunt cel mai evident exemplu. Vestita teorie M, care ar fi în stare să unifice cuantica, stringurile şi gravitaţia einsteiniană, e un alt exemplu la îndemână. Big Bang-ul, de asemenea, are, în primul rând şi aproape exclusiv, dovezi matematice, iar în ceee ce priveşte partea observabilă, radiaţia electromagnetică de fond, există multe chei de interpretare. În aceeaşi situaţie se află şi „matematica găurilor negre“, unde totul se bazează pe valori infinite ale gravitaţiei şi masei, deşi niciun fizician n-a văzut vreodată infinitul.
Spaţiul fizic însuşi a fost redefinit în ultimul secol prin apelul la constructe matematice, raţionaliste, non-experimentale. „Spaţiul Minkowski“, de exemplu, care permite curbura şi compresia spaţiului (ca loc al formei obiectelor) şi care stă la baza teoriilor lui Einstein, este un concept confirmat („ne-infirmat de observaţii“, conform paradigmei clasice a fizicii), dar nu rezultat direct din observaţii. La fel, spaţiile vectoriale şi post-hilbertiene, pe care s-au întemeiat teoriile din fizică mai noi decât relativitatea extinsă, sunt construcţii pur raţionale (care, totuşi, integrează paradoxuri generice din matematică), astfel încât cercetarea cosmosului devine, pe nevăzute, o operă de antropologie invazivă, iar cunoaşterea ştiinţifică mai mult cunoaştere decât ştiinţă.
Matematica este o ştiinţă a raţiunii şi o ştiinţă a convenţiilor. Este, în esenţă, radical diferită de fizică. Super-matematizând fizica, cercetători mai vechi, ca Ludwig Boltzmann şi Max Plank, sau mai noi, ca Paul Dirac şi Stephan Hawking, au mutat în natură problemele nerezolvate ale matematicii – cum ar fi universaliile, continuumul, constructivitatea – şi au recontaminat cu ontologie şi deism studiul naturii.
Ascensiunea ştiinţelor pozitive, capacitatea lor de a îngloba universul şi de a servi ca bază praxiologică s-a bazat, strict, pe distincţia fermă între observaţie şi pre-judecată, între aposteriori şi apriori. Raţionalismul însuşi a pierdut vizibilitate, dar a câştigat performanţă, în urma acestei separări stricte. Reamestecul domeniilor s-a dovedit fructuos, dar nu poate asigura o dezvoltare pe termen lung întrucât pre-judecăţile, fie ele şi matematice, sunt failibile, marcate de frontiere conceptuale şi purtătoare de anomii atunci când sunt proiectate ca entităţi obiective. La rândul lor, şi ştiinţele experimentale furnizează date şi concepte lipsite de fiabilitate, invalidate în deceniile şi secolele următoare (vezi falsificabilitatea popperiană sau paradigmatica lui Kuhn). Amestecul indicibil dintre fizică şi matematică devine un risc pentru cunoaştere dacă este practicat necritic şi pe termen lung. Acest amestec include într-o manieră invizibilă lacune, erori şi paradoxuri care (unele) pot fi evitate prin gramatica şi prin practica fiecărui domeniu în parte, dar nu şi printr-o gramatică mixtă, oricât de riguroasă şi-ar propune aceasta să fie. Aşa s-a ajuns ca în fizică să fie translatate viziuni raţionaliste care în matematică sunt doar subtext – precum neoplatonismul, devenit context al relativităţii; sau tensiunea continuum-discret, al cărei sediu este în metalogică şi în teoria numerelor, dar care a devenit în fizică o polemică undă-corpuscul şi, finalmente, dar în linie dreaptă, a dus la paradoxurile din mecanica cuantică. În sens invers, din fizică în matematică au venit surse de blocaj conceptual, precum geometriile non-euclidiene şi raportul lor cu geometria euclidiană; sau atractorii Lorenz şi cei stranii, care au constituit cerere pentru derivate şi spaţii vectoriale, dar care, la fel ca şi o parte a termodinamicii, pun, în esenţă, sub dubiu capacitatea oamenilor de a folosi semnul „egal“.
Riscurile amestecului neconştientizat dintre fizică şi matematică sunt extrem de evidente în geometria corpurilor polispaţiale. Odată eliberate de constrângerile spaţiului euclidian, geometriile nu au mai găsit resorturi interne pentru limitarea numărului de  dimensiuni, iar acest fapt a dus la apariţia unor spectaculoase corpuri multidimensionale. Simulările grafice ale acestora sunt chiar şi mai spectaculoase decât conceptul în sine. Dar, imediat după ce au fost obţinute aceste corpuri cu o existenţă strict raţională, tentaţia de a fi folosite în fizică a fost de neoprit, deşi niciodată vreun experiment sau observaţie nu a îndreptăţit o asemenea transmutaţie. Cum iniţial alte dimensiuni nu erau disponibile, timpul a fost pur şi simplu inclus printre dimensiunile spaţiului. Ulterior, pe acelaşi construct matematic au apărut şi teoriile stringurilor şi branelor, considerate astăzi fizică, deşi sunt filosofie, fiind preluate de comunitatea paraştiinţifică drept adevăruri absolute şi bază pentru te-miri-ce teorii culturale şi gnoze. La fel se întâmplă şi în cazul cuanticii.
Sunt doar câteva exemple. O analiză cinstită ar putea implica un număr enorm de concepte fizice şi „constante universale“. Necesitatea este de a se trasa limite clare, precum un expozeu tripartit ataşat sinopsisului lucrărilor ştiinţifice, în care să se specifice punctual ce este observaţie, ce este calcul şi ce este filosofie curată. O separare totală a acestor domenii nu va fi niciodată posibilă, dar efortul de separare va duce la o nouă disciplină în viziunea despre lume şi la generarea de ontologii mai puţin paradoxale.
Matematica, ea însăşi, ca ştiinţă a studiului (din „mathema“, studiu, şi „mathano“, a învăţa) include în sediul ei un număr de deducţii şi postulate contradictorii, pentru lămurirea cărora a fost necesară apariţia metamatematicii şi metalingvisticii. Pe de altă parte, fizica nu poate beneficia de vreun limbaj mai bun decât matematica. Însă este nevoie de o mult mai limpede perspectivă asupra semanticii şi sintaxelor specifice fiecăruia dintre domenii, astfel încât să evităm, în cât mai mare măsură, eternul quiproquo antropologic în care luăm ficţiuni drept obiecte şi facem pariuri metafizice pe certitudini ce însumează confuzii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper