La Veneţia, „Norma“ de Bellini sub semnul Africii

Un articol de COSTIN POPA

Hotărât lucru, inventivitatea regizorilor de operă nu mai are limite. Cu orice risc. Cine şi-ar fi închipuit o montare a unei capodopere a belcantoului, Norma de Vincenzo Bellini, imaginată în continentul negru? Ideea i-a aparţinut, pentru o nouă producţie în bijuteria care este Gran Teatro La Fenice din oraşul-lagună, afro-americanei Kara Walker – drept unică realizatoare (regie, decoruri, costume), secondată de asistenta Ann-Christin Rommen, în colaborare cu „light designer-ul“ Vilmo Furian.
În locul Galiei antice sub dominaţie romană, ne aflăm la sfârşit de secol al XIX-lea într-o colonie din Africa centrală, ocupată de o putere europeană, nu departe de actualele Republici Congo sau Gabon, explică regizoarea în programul de sală. Eroii indigeni, Norma, Adalgisa, Oroveso, Clotilde îşi păstrează „funcţiile“ şi relaţionarea de sentimente (lucru firesc, dată fiind derularea tramei), dar figura „colonialistului“ Pollione a fost modelată generic prin similitudinea cu exploratorul italian Pietro Savorgnan di Brazzà, fost guvernator general al Congo-ului francez, rămas în istorie mai mult drept violator al femeilor congoleze. Un derapaj brutal, deloc… controlat.
O viziune ca a Karei Walker, ca a multor altor regizori contemporani care folosesc translatarea temporală şi de locaţie drept găselniţă originală, contravine exprimării muzicale, construcţiei stilistice a portativelor (aici, belliniene), fundamental depărtate de atmosfera africană. „Noua convenţie“ pe care o defineam mai demult ca izvorând din mult-discutatul „Regietheater“, trebuie prezentată în limite rezonabile care, pentru montarea veneţiană, sunt excedate. Întrec măsura. Mai mult decât atât, „teatrul de regie“ contemporan impune revigorarea relaţiilor între personaje, maxima teatralizare expresivă. Kara Walker a menţinut platoul în parametri clasici, cu atitudini statuare ale soliştilor şi ale corului, prea puţin dinamizate, ducând montarea către nedorita imagine de concert costumat, care se inspiră chiar din statismul acţiunii. Fără nici o îmbogăţire cu adevărat modernă.
A devenit clar că totul a fost un pretext pentru singurele izbânzi regizorale ale spectacolului, scenografia şi climatul ambiental dat de concepţia luminilor. Proiecţiile pe fundal cu desene stilizate ale vegetaţiei junglei africane, ale cerului misterios, ale chipurilor de idoli locali sau ale totemurilor, în culori negru-nisipii, arată bine. Roşul costumelor războinicilor se suprapune frumos contrastant. Prin plastica lor reprezintă imagini plăcute la vedere, dar legătura cu Bellini este nulă. În contextul propus a surprins machiajul, rămas european.
În rolul titular…
…soprana italiană Maria Billeri a evoluat ascendent într-o prestaţie favorizată de pasajele finale, mai dramatice, mai incisive, mai expresive. Norma este „lecţia de belcanto“ care trebuie să înzestreze desenul melodic cu cursivitate şi nuanţări extreme de la primul sunet. Vocea artistei nu afişează întotdeauna omogenitate în restituirea liniei vocale sau frazare îngrijită. Faptul a fost evident încă de la celebra arie Casta Diva, invocare fierbinte adresată Astrului Nopţii. Cabaletta ce-i urmează a fost presărată cu oarecari stridenţe în registrul acut, prezente şi în primul duet cu Adalgisa sau în terţet. Dar vehemenţa accentelor a adus o bună tensiune dramatică a discursului, atitudine menţinută până la sfârşit. Italianca poate modela mai nuanţat în viitor frazele muzicale, aşa cum a dovedit în rostirea din final Son io, devoalarea vinovăţiei eroinei, într-o „messa di voce“ (atac înmuiat, urmat de creştere şi descreştere a intensităţii, pe arc de unică respiraţie) de autentică sorginte belcantistă.
Mezzosoprana
Roxana Constantinescu…
…a reluat rolul Adalgisa, după prezenţe la Opera din Zürich. Aşa cum o cunoşteam şi din evoluţiile pe alte scene internaţionale sau româneşti, a probat şi la Veneţia că este o cântăreaţă cultivată, cu pronunţat simţ artistic, cu aplecare deosebită pentru stil şi expresivitate. Cu timbru liric catifelat, a fost o apariţie sensibilă şi diafană într-o lume dominată de războinici. A frazat frumos, cu sens, nuanţat, cu atacuri moi şi delicate (Io l’obliai) în duetul cu Pollione, cu sonorităţi de lied (Ciel così parlar l’ascolto din aceeaşi secvenţă), cu eleganţă (Sola furtiva, al tempio, primul duet cu Norma), cu putere evocatoare (Dolci qual arpa armonica, aceeaşi secţiune), cu pianissime bine integrate în ambele duete cu eroina principală (Allegro-ul celui de-al doilea, Sì, fino all’ore, all’ore estreme, a cunoscut o foarte bună armonizare între glasurile Mariei Billeri şi Roxanei Constantinescu). Mezzosoprana româncă este în plină expansiune şi afirmare, în evident progres, iar viitorul va aduce notelor extrem-acute mai multă vibraţie naturală şi mai mare lungime de redare.
Pollione şi Oroveso
Tenorul american Gregory Kunde are un parcurs de carieră spectaculos evolutiv. A început prin roluri de agilitate rossiniană sau lirico-lejere şi a ajuns ca la maturitate să abordeze partituri spinto-dramatice, mergând până la interpretarea teribilului rol titular din Otello de Verdi. Ca Pollione în Norma a expus un glas solid dimensionat, de culoare închisă, brună şi un cânt eroic plin de accente şi de atacuri avântate. Penetranţa în sală a fost fără reproş, cu doritul „squillo“ învelit în armonice. Registrul vocal s-a găsit încununat de forţa şi amploarea notelor înalte (exemplar a fost Do-ul cavatinei Meco all’altar di Venere), rostite cu impetuozitate. Un spirit eroic strunit, ostoit, domolit a străbătut implorările finale ale eroului, desăvârşind conturul evolutiv al personajului.
Basul ucrainean Dmitry Beloselskiy a cântat cu căldură, graţie unui instrument vocal de valoare, generos timbrat, cu care a construit gradual parcursul lui Oroveso prin trama libretistului Felice Romani, a compozitorului Vincenzo Bellini, conferind expresivitate, de la colorizările lirice şi calme la cele autoritare, dominatoare şi imperative.
În roluri de mai mică întindere au fost distribuiţi soprana Anna Bordignon (Clotilde) şi tenorul Emanuele Giannino (Flavio).
Dirijorul Gaetano d’Espinosa a condus ansamblurile teatrului La Fenice (Claudio Marini Moretti a pregătit foarte bine corul) către un discurs bine ancorat în stilul bellinian. Energic şi înfocat, a dezlănţuit avalanşe de sunet în Uvertură, a susţinut poetic ruga Normei, a dăruit plastică şi sugestivitate duetelor, vârtej ameţitor corului Guerra! guerra! le Galliche selve… din actul al doilea, notat de Bellini în partitură cu indicaţia „Allegro feroce“ (!), a conferit dramatism, dar şi evocări dureroase scenei finale.
Recenta Norma de la Veneţia, un spectacol imagistic plăcut şi admirabil muzical.

norma

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper