Kim, Kipling şi Cartea Indiei

Un articol de RODICA GRIGORE

Rudyard Kipling, Kim, traducere şi note de Ruxandra Câmpeanu, Editura Allfa, Bucureşti, 2013

 
Afirmat la sfârşitul anilor 1880 şi legat prin numeroase fire de epoca victoriană, Rudyard Kipling atinge culmea succesului în deceniul care va urma, devenind, fără să fi acceptat vreodată în mod oficial titlul, Poetul Laureat al vremii. şi, cu toate că scriitorul a părăsit India în 1889, aceasta este nu doar cadrul predilect al majorităţii prozelor sale, ci şi spaţiul simbolic ce îl va însoţi pentru totdeauna şi care îşi va găsi expresia plenară în creaţii precum Kim (1901) sau Just So Stories (1902). Scrierile de început ale lui Kipling fac parte dintr-un ansamblu literar complex ce defineşte, la nivel narativ şi simbolic, India ultimelor două decenii ale lungii domnii a Reginei Victoria (1837 – 1901). Însă lui Kipling îi revine cu adevărat meritul de a fi reuşit să populeze acest extrem de vast spaţiu cu personaje ce depăşesc simplul nivel al exotismului ori al culorii locale, precum şi să impună un model foarte dificil – dacă nu cumva chiar imposibil – de eludat de generaţiile de scriitori postcoloniali care l-au urmat. De aici, parţial, şi sinuozitatea receptării critice de care opera sa a avut parte. Căci, deşi răsplătit cu Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1907, Kipling, în ciuda imensei popularităţi pe care a dobândit-o rapid la începuturile sale literare, va fi din ce în ce mai contestat chiar de către unii dintre cei care se număraseră printre susţinătorii săi cei mai fervenţi, multe dintre creaţiile sale fiind acuzate, de la un moment dat încolo, de insuficienţă a viziunii, de idealizare a colonialismului, de simpatie pentru imperialism, de lipsă a înţelegerii condiţiilor extrem de dure impuse de Imperiului Britanic popoarelor asupra cărora îşi exercita autoritatea.
Sfârşitul epocii victoriene
Desigur, evoluţia şi maturizarea scriitorului însuşi trebuie privite în contextul sfârşitului epocii victoriene şi al relaţiei speciale pe care acesta a avut-o şi a păstrat-o întotdeauna cu India, locul unde şi-a petrecut cei mai frumoşi ani ai copilăriei, cunoscând Anglia şi sistemul educaţional rigid al acesteia abia după ce se bucurase de „paradisul terestru“ al lumii indiene. Numai că, spre deosebire de alţi contemporani ai lui, Kipling va reveni la Lahore la vârsta de şaisprezece ani, tatăl său fiind angajat, cu puţin timp în urmă, la Muzeul Orăşenesc de aici. Acesta e şi momentul în care tânărul se va îndrepta spre activitatea publicistică, scriind pentru Pioneer, cel mai important cotidian de limbă engleză din India. În scurt timp, el va şi definitiva o culegere de povestiri care vor fi publicate cu sprijinul financiar al Companiei Căilor Ferate Indiene, iar cartea va fi comercializată, apoi, la preţul de o rupie, în mai toate gările din această ţară, confirmând, astfel, aserţiunea unor critici care au considerat că Rudyard Kipling întruchipează, şi nu doar într-un singur fel, modelul perfect de scriitor „made in India“.
Majoritatea textelor lui Kipling axate pe teme indiene au apărut cu puţin timp înainte ca întreaga Indie să înceapă să fie străbătută de atacuri concertate la adresa măreţei idei şi imagini a dimensiunii imperiale a Angliei. De acum înainte, chiar termenul de „imperialism“ va dobândi conotaţiile peiorative consacrate, marcând mersul istoriei într-o direcţie cumva contrară evoluţiei estetice a scrisului lui Kipling. Aflat în contratimp cu vremurile care dădeau semne tot mai clare că încep să-şi iasă din matcă, convins încă de importanţa dominaţiei britanice în India (pe care, în paranteză fie spus, o înţelegea ca pe un soi de nouă „Pax Romana“, de natură a aduce în Asia ordinea, pacea şi stabilitatea atât de necesare pentru ulterioara luminare a maselor largi ale populaţiei), scriitorul e martorul unei schimbări semnificative a receptării textelor sale, astfel încât chiar şi Henry James, care anterior se declarase convins de talentul său, îşi nuanţează mult opiniile.
Cu toate acestea, „cazul Kipling“ nu e deloc simplu, câtă vreme autorul se dovedeşte, în ciuda reproşurilor care i s-au adus, pe deplin capabil a construi tensiuni şi dialoguri între lumea orientală şi cea occidentală, de a surprinde atmosfera atât de aparte a universului indian, dar şi de a se apropia, în unele pagini, de profunzimea mesajului lui Joseph Conrad, marele său contemporan – doi scriitori aparent atât de diferiţi, dar pe care îi apropie mai multe aspecte decât cele care îi despart. Căci autorul Cărţii junglei nu e decât aparent un prozator comod, facil şi superficial, care s-ar limita să rămână doar la suprafaţa lucrurilor, depăşind acest nivel al textului şi deopotrivă al receptării prin accentele satirice, ca şi prin capacitatea de a medita asupra condiţiei umane. În plus, arta construirii unor linii narative complexe şi bine susţinute, tentaţia de a analiza relaţia mereu în schimbare dintre realitate şi iluzie ori vis, ca şi ştiinţa dozării în text a situaţiilor tipice demonstrează şi modul în care Kipling a asimilat şi a transformat creator influenţa exercitată asupra sa de opera lui Stevenson, al cărui admirator s-a declarat în repetate rânduri.
„Perla Coroanei“
dincolo de exotism
Toate acestea ajung la un nivel estetic fără precedent în Kim, romanul având, pe alocuri, tonalităţi de cald omagiu, de imn nostalgic, dar şi o extraordinară bogăţie meditativă, calităţi pe care textele anterioare doar le presimţeau. Cartea reprezintă, fără îndoială, punctul culminant al „perioadei indiene“, dar şi modul scriitorului de a-şi individualiza vocea narativă şi de a-şi afirma independenţa estetică faţă de marile modele urmate până atunci. Început în perioada în care Kipling a fost corespondent de presă în timpul Războiului cu Burii din Africa de Sud şi cu siguranţă influenţat de această experienţă, romanul aduce în prim plan o imagine sensibil diferită a Imperiului Britanic. Astfel, prin intermediul lui Kim ca text şi, în egală măsură ca personaj, Kipling găseşte pentru prima dată cea mai potrivită modalitate şi tonalitate pentru a-şi contempla, indirect, experienţa copilăriei indiene, dar ştie şi cum să asimileze şi o serie de date ale existenţei tatălui său, John Lockwood Kipling.
Centrată pe existenţa şi experienţele iniţiatice pe care le trăieşte protagonistul, Kim (Kimball O’Hara), cartea este, fără îndoială, şi modul scriitorului de a-şi exprima poate cea mai clară opinie cu privire la măreţia modelului impus de Imperiul Britanic, dar şi de a evidenţia frumuseţea şi bogăţia „Perlei Coroanei“ cu o afecţiune şi cu o căldură pe care nu încearcă vreodată să le ascundă. Născut din părinţi britanici sărăciţi şi care vor muri în scurt timp, Kim ajunge veritabilul stăpân al străzilor din Lahore şi prietenul tuturor celor de lângă el. Deşi alb, e considerat de mulţi drept indian get-beget, iar capacitatea şi plăcerea sa de a se deghiza îl ajută să se integreze rapid în orice mediu şi să cunoască oameni din toate castele, pentru ca, în cele din urmă, să devină discipolul învăţatului lama tibetan pe care îl va însoţi, exact în această calitate, de „chela“, într-o extraordinară călătorie (veritabilă questa) până în zona himalayană. Acţiunea are ca fundal tensiunile uneori mascate, alteori mai puţin mascate ale jocului politic al marilor puteri, Rusia şi Anglia, având ca miză stabilirea unor zone de influenţă în Asia Centrală şi este plasată, din punct de vedere temporal, la puţină vreme după cel de-al doilea conflict afgan, încheiat în anul 1881. În contextul acesta, Kim va trebui să înveţe să distingă între jocul politic şi marea încleştare a existenţei, între aparenţă şi esenţă, între bine şi rău.
Sub semnul marilor modele;
şi dincolo de ele
Urmând modelul literaturii picareşti, Kipling depăşeşte însă schematismul acesteia la nivelul construcţiei personajului, făcând din Kim un protagonist care nu numai că e tentat foarte adesea să se întrebe „Cine sunt?“, ci e şi decis să afle cu adevărat răspunsul la această întrebare, chiar dacă revelaţiile sunt, uneori, dureroase; la fel ca şi căile iniţierii sale. Căci Kim nu e Mowgli, iar romanul acesta nu e Cartea junglei, ci un text profund, având marele curaj – dar şi deplina ştiinţă – de a configura personaje situate la graniţa dintre lumi, disputate între contemplativitatea Orientului şi proiectele îndrăzneţe ale Occidentului. Astfel că micul Kim devine, treptat, sinteza figurilor esenţiale create de Kipling până acum, de la Stalky la Wee Willie Winkie, dar şi un personaj ce poate sta oricând alături de eroii lui Stevenson sau Conrad. În plus, scriitorul demonstrează că poate pune alături o imaginaţie prodigioasă, desprinsă, parcă, din cele mai bune pagini ale unor scriitori precum E.A. Poe sau chiar Alexandre Dumas, cu o viziune frustă, lipsită de idealizare ori de detalii de prisos, menite a o sentimentaliza inutil, dar care oferă cititorului imaginea unei Indii extrem de reale în toate datele sale caracteristice şi care a şi fost privită, tocmai de aceea, cu destulă reticenţă de către aceia dispuşi, imediat după apariţia romanului, să observe doar latura decorativă şi pur exterioară a lumii indiene. Nu lipsesc, astfel, descrierile unor scene de violenţă domestică ori cele care, prin francheţea lor în ceea ce priveşte relaţiile dintre sexe în societatea indiană sau prin rutina existenţei cotidiene, au părut „urâte“ celor prea decişi să vadă doar frumosul artificial al Orientului.
În acest context, Kim e situat, din punct de vedere simbolic, aproape de Decoud, din Nostromo al lui Conrad. Ca şi acela, e izolat de semenii săi albi, care îl privesc adesea ca pe un indian sadea şi devine, astfel, capabil să se maturizeze şi să înţeleagă mai exact şi mai rapid adevărurile lumii din jurul său. Numai că, spre deosebire de Decoud, Kim are marea şansă de a fi înzestrat cu o capacitate imaginativă de excepţie, cu o viziune globală asupra universului în care se găseşte, dar şi (mai ales!) cu prezenţa binefăcătoare alături de el a unui maestru spiritual de excepţie, care ştie şi când să-i fie aproape, dar şi când se cuvine să-l lase singur, pentru a-l ajuta să-şi afirme propria identitate. În acest fel, Kim ca personaj demonstrează că autorul său a înţeles perfect recomandarea lui Stevenson, şi anume ca literatura să pună mereu cititorul în faţa unor noi şi noi experienţe. Maturitatea şi tinereţea se sprijină reciproc, retragerea budistă din lume e alăturată celor mai îndrăzneţe proiecte şi aventuri, iar călătoria celor două personaje îşi dezvăluie, în final, valenţele multiple, de căutare religioasă şi filosofică, a cărei valoare trebuie măsurată întotdeauna la nivelul experienţei personale, cea care îl face pe „Kim Sahib“ să simtă că a devenit el însuşi, excelent exemplu de unitate a contrariilor, dar şi de înţelegere a sensului existenţei şi a valorii relaţiilor dintre oameni.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper