Grija parlamentarilor pentru muzee

Din cei 367 de deputaţi care au fost aleşi, de noi, în 2012, 30 nu mai sunt parlamentari. Fie au demisionat pentru că au obţinut funcţii incompatibile cu aceea de parlamentar, fie au ajuns (cei mai mulţi dintre ei) în puşcărie. Unul dintre cei aflaţi încă în libertate, Marius Manolache, poliţist de profesie, ne-a spus zilele trecute că un „înalt demnitar“ al statului (aici, făcea aluzie la el) nu se poate compara cu un om de rând (ca mine şi ca dumneavoastră, cum ar veni). Lăsând la o parte că demnitarii nu sunt nici înalţi nici scunzi, ci pur şi simplu demnitari, domnul în cauză susţinea că şi înalţii funcţionari publici ar fi demnitari, ceea ce dovedeşte o profundă necunoaştere a legilor României. Înalţii funcţionari publici sunt nişte funcţionari publici care ocupă funcţii de secretari generali, secretari generali adjuncţi, prefecţi, subprefecţi şi inspectori guvernamentali în structurile guvernamentale. Nici unul dintre aceştia nu va beneficia vreodată de indemnizaţiile pe care parlamentarii tocmai şi le-au votat. Domnul Manolache face parte dintre ei.
Dar nu asta mă preocupă pe mine acum. Domnul Manolache şi-a luat un master în criminalistică şi a intrat şi în barou (să mă ferească Dumnezeu să am parte vreodată de aşa un avocat!). Domnul Manolache este unul dintre cei 47 de iniţiatori ai unei propuneri legislative, prin care ziua de 19 februarie ar urma să devină sărbătoare naţională ca „Ziua Brâncuşi“. După cum se ştie, geniul sculpturii moderne s-a născut într-o zi de 19 februarie. Cred că bietul Brâncuşi ar fi râs amar dacă ar fi aflat că are parte de o asemenea recunoaştere peste veacuri. Dar asta nu e tot. Trecând peste curajul Academiei Române de a-i face, în sfârşit, academicieni pe George Bacovia şi pe Nicolae Bălcescu (cei doi se adaugă altor 62 de academicieni post-mortem, între care Andreescu, Dobrogeanu–Gherea, Caragiale, Creangă, Eminescu, Ibrăileanu, Luchian, Neculuţă, Păun–Pincio, Sahia, Vlahuţă, Vlaicu, Brâncuşi – iar ăsta, domnule? – Eliade, Mircea Florian, Madgearu, Noica, Odobleja, Paulescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Theodor Aman, Petre Andrei, Ion Barbu, Béla Bartók, Lalescu, Lovinescu, Lupaşcu, Oberth, Elias, Lipatti, Vasile Voiculescu, Carol Davila, Botezatu, Macedonski, Papu, Piru, Liviu Rusu, Streinu, Stere, Paciurea, Pallady, Monseniorul Ghyka şi Petre Pandrea) şi peste protestul meu ferm că Dimitrie Cantemir, cu toate străduinţele sale, încă nu a fost primit între nemuritori, constat că politicienii români (şi uneori trebuie să îi includ cu forţa şi pe academicieni alături de ei) sunt foarte preocupaţi să pozeze în mari iubitori de neam, cu condiţia ca neamul să fie reprezentat din nişte persoane care sunt prea moarte pentru a se mai apăra. Trecând peste faptul că jumătate dintre cei deveniţi academicieni, după moarte şi împotriva voinţei lor, nu şi-ar fi dorit vreodată să aibă parte de asemenea onoruri (chiar vă imaginaţi că nişte oameni atât de anti-sistem cum au fost
Caragiale, Creangă, Dobrogeanu-Gherea, Eminescu, Sahia, Brâncuşi ori Bacovia sau chiar Bălcescu visau la asemenea recunoaşteri, nu doar post-mortem, ci chiar mortifiante?), onoruri ce mi se par a fi nu doar ridicole (până unde mergem, în istorie, cu integrarea în Academie? Nicolaus Olahus nu ar merita şi el un asemenea titlu?), ci şi complet neavenite, cred că Parlamentul merge mai departe cu acest circ şi hotărăşte să înfiinţeze un Muzeu Naţional „Constantin Brâncuşi“. S-ar putea să mă acuzaţi de lipsă de patriotism. Ce ar fi greşit în înfiinţarea acestui muzeu? Am să o spun pe şleau: demagogia!
Principiul este simplu: să presupunem că cineva m-ar ruga să semnez o petiţie prin care toţi dintre noi, oamenii de rând (nu „înalţii demnitari“ ai domnului Manolache), să primim câte o indemnizaţie lunară la pensie. Cine ar putea să refuze o asemenea pleaşcă (ştiu că termenul este adjudecat de Toader Paleologu, dar nu m-am putut abţine)? Asta ar fi „pe lângă pensie“, cum zice Conu’ Leonida, care e „după legea veche“. Aşadar, cred că am semna-o cam toţi. Tot aşa, după principiul „n-ar fi rău să fie bine“, Parlamentul ne-a mai blagoslovit cu o lege, taman în domeniul culturii. Şi asta nu mă miră. Pentru că parlamentarii – oameni care se pricep la mai de toate şi la nimic – vor să arate cât sunt ei de ataşaţi la patria mumă. Pe acest principiu, aşadar, Parlamentul tocmai a înzestrat Ministerul Culturii cu o nouă instituţie muzeală, de la 1 ianuarie 2016. „Foarte bine“, veţi zice… Numai că nu e aşa de simplu.
Muzeul amintit mai sus ar trebui să aibă drept scop „reunirea tuturor lucrărilor marelui artist într-o expunere de tip virtual cu imagini 3D de tip digital“ (nu vă supăraţi, nu e exprimarea mea!), „iniţierea şi elaborarea de lucrări şi programe de cercetare asupra operei şi vieţii lui Constantin Brâncuşi, identificarea lucrărilor şi alcătuirea unui repertoriu al lucrărilor marelui artist aflate pe teritoriul României şi în străinătate“ (asta e o operă încheiată acum patru decenii) şi „organizarea de expoziţii temporare, prin expunerea acestora în Muzeu, cu acordul deţinătorilor“ (culmea ar fi fost să fie expuse fără acordul lor!), „acordarea de sprijin de specialitate autorităţilor locale şi entităţilor cu drept de administrare“ (entităţile nu există, în fapt) în vederea protejării şi conservării Ansamblului Monumental Calea Eroilor, „organizarea unei secţiuni–ambient Atelier Brâncuşi, organizarea unui departament de Documentare – Bibliotecă care (sic!) să deţină colecţii de cărţi, publicaţii şi cataloage ilustrând bibliografia exhaustivă privind viaţa şi opera lui Constantin Brâncuşi – studii de specialitate, monografii, studii de istoria artelor, albume, fotografii, alte documente, publicarea de studii, cataloage şi albume, ca rezultat al cercetărilor întreprinse, achiziţionarea de documente, obiecte cu caracter documentar, lucrări pentru colecţia Muzeului, crearea unei secţii de activităţi de pedagogie muzeală pentru copii şi tineret cu scopul stimulării creativităţii acestora, iniţierea de tabere de sculptură în colaborare cu Uniunea Artiştilor Plastici“. Foarte frumos!… Ne cunoaştem de atâta vreme şi ştiţi cât de mult militez pentru înfiinţarea de muzee în România. Dar vi se pare că ceea ce este descris mai sus seamănă cu un muzeu? Nu vorbesc aici despre cacofoniile pe care le-am păstrat din textul original. Întrebarea mea este: unde e patrimoniul? În România există, în proprietate publică, doar douăzeci şi cinci de sculpturi ale lui Brâncuşi, care se află în Muzeul Naţional de Artă al României şi în Muzeul de Artă Craiova. Muzeul amintit urmează să fie organizat la Târgu Jiu, doar pentru că acolo se află Calea Eroilor. El va mai avea datoria de a acorda sprijin material şi de specialitate pentru reabilitarea şi conservarea Casei Memoriale „Constantin Brâncuşi“ de la Hobiţa, judeţul Gorj, în limita fondurilor alocate prin bugetul Ministerului Culturii sau provenite din venituri proprii.
Actuala Casă Memorială „Constantin Brâncuşi“, aşa după cum se ştie, a fost strămutată din locul său iniţial şi reconstruită. Este, ca muzeu, secţie a Muzeului Judeţean „Alexandru Ştefulescu“. Proiectul de lege nu ne spune ce naiba se va întâmpla cu această casă memorială: va trece în subordinea noului muzeu, tutelat de Ministerul Culturii, sau va rămâne în subordinea Muzeului Judeţean? Mister…
Pe scurt, vom avea o nouă instituţie subordonată Ministerului (tocmai acum, când ne dădeam de ceasul morţii cu descentralizarea), care va avea drept obiect al muncii exact ceea ce fac alte instituţii deja: Muzeul Judeţean „Alexandru Ştefulescu“, Centrul de Cercetare, Documentare şi Promovare „Constantin Brâncuşi“, Institutul de Istoria Artei „George Oprescu“ şi probabil încă altele (inclusiv cele două muzee – singurele din România – care deţin operele genialului creator). Aşadar, parlamentarii au înfiinţat o instituţie centrală de care, de fapt, nimeni nu are nevoie (Calea Eroilor este în administrarea municipiului), fără ca Guvernul să se opună. De ce nu s-a opus Guvernul? Din aceleaşi raţiuni demagogice, pentru care muzeul a fost creat, la iniţiativa a nu mai puţin de 102 parlamentari, de la PSD, PNL, Minorităţi, UDMR, PC şi PLR. Dă bine să îl cinsteşti pe Brâncuşi! Suntem prieteni cu Bacovia, cu Bălcescu şi colegi cu Mihai Viteazu – i-am adoptat şi sunt de-ai noştri…
Vă rog să mă credeţi că este foarte trist. România are nevoie de mai multe muzee, dar de muzee adevărate – muzee create pe baza unui patrimoniu material existent, muzee care să răspundă nevoilor comunităţilor locale. Muzeul care va funcţiona de la 1 ianuarie încolo va dubla activitatea altor instituţii muzeale şi de cercetare fără să aducă nici un beneficiu pentru muzeografia românească. Parlamentarii iniţiatori au vrut să arate cât sunt ei de patrioţi şi de culţi, înfiinţând un asemenea muzeu. Nici unul dintre ei nu s-a străduit să întrebe un muzeograf de oriunde din România dacă noi chiar avem nevoie de aşa ceva. Ei nu discută cu profesioniştii domeniului, crezând că le ştiu pe toate. Crezând, poate, că sunt „înalţi demnitari“ şi că nu au nevoie să discute cu oamenii de rând.
Este regretabil că, într-o ţară în care este atâta nevoie pentru investiţii în muzeele adevărate, se propune cheltuirea banului public pentru himere, de dragul populismului şi al demagogiei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper