Gérard Depardieu, personaj şi actor în „Mărime naturală“

Un articol de IOAN LAZÃR

Cinematografia franceză a parcurs cu luciditate, într-o atitudine exemplară, demnă, autoasumată, de mare onoare, toate fazele evoluţiei sale: geneza artei filmului, conştientizarea istorică şi teoretică, metodologică, asumarea progresului estetic şi, abia la urmă, susţinerea cultului personalităţii artistice. De la cinematograful lui Papa (sclerotic, recte academist, subjugat compromiţătoarei embleme a aşa-zisei qualitè française) la cinematograful de autor al anilor insurgenţei Noului Val, filmul hexagonal(ic) a traversat o suită de şvunguri. Politica autorilor a avut câştig de cauză, în fine. Godard, Truffaut, Resnais şi alţii. Văzute printr-o grilă regizorală, filmele arată într-un fel. Când le foiletezi (peliculizezi, ar fi de subliniat) ele aduc în prim-plan chipul unor actori, la rândul lor celebri. Te poţi întreba, astfel, cine era actriţa-fetiş a lui Godard? Pentru care actor se băteau noii corifei? Cum se căzneau ei să re-inventeze cinematograful, uneori fără experienţa turnajului şi fără a şti prea multe despre propriul drum? Asemenea piese grele care au pavoazat cinematograful francez al anilor ‘60-’70 sunt Delon, Belmondo, Depardieu. Rând pe rând Cannes-ul le-a adus omagiul cuvenit. În cazul unora cu preţul unei prezenţe marcate de boală! Mi-l amintesc pe altădată şturlubaticul, infatigabilul Jean-Paul Belmondo şi parcă îl am în faţa ochilor pe bărbatul atins de paralizie, însoţit, acum câţiva ani, la gala ce i-a fost consacrată, de o atletică frumuseţe brunetă.
În 2015 a fost rândul lui Gérard Depardieu. În felul lui rabelaisian de a se manifesta, incorigibil nonconformist, imprevizibil, actorul nu a apărut în carne şi oase la festivitatea ce părea să-i fie consacrată. Mai exact a fost vorba despre un documentar biografic. Timp de o oră Richard Melloul şi colaboratorii săi l-au evocat în Gérard Depardieu, Grandeur Nature. Prieten de trei decenii cu actorul, Melloul ni l-a prezentat într-o serie de ipostaze culese de pe platourile existenţei acestuia. Este prima oară când Gérard acceptă să fie arătat în momente delicate ale biografiei sale, de la copilărie la primele lecţii de teatru, în timpul turnajului unor filme (Cyrano de Bergerac, de pildă), alături de actori şi actriţe ce i-au fost parteneri pe marele ecran. Vin să-l evoce Bertrand Blier, Jacques Weber, Michel Blanc, Pierre Richard, Fanny Ardant. Îl descoperim în momente surprinzătoare, la Calcutta, alături de un clasic al cinematografului din toate timpurile, Satyajit Ray. Participă la acest omagiu cinematografic, după cum subliniam, celebrităţi cu care a lucrat, regizori şi actori. Dar şi Depardieu face acest lucru cu generozitate şi simplitate, uneori ascunzându-şi cu greu emoţia, ca atunci când vine vorba de fiul lui, Guillaume, prea devreme dispărut. Evocă, de asemenea, memoria altor apropiaţi: Marguerite Duras, Jean Carmet. Are un moment de febrilitate amicală amintindu-şi de Patrick Dewaere, partenerul lui din Les Valseuses, filmul care a marcat începuturile sale, dincolo de scandalul stârnit.
Desigur, nu oricui îi este dat să pătrundă în arhiva personală a actorului. Richard Melloul s-ar zice că a reuşit să prindă câteva lucruri noi. Încrederea amfitrionului său a fost deplină. Tocmai de aceea mai nimic nelalocul lui din altminteri fremătătoarea existenţă a actorului nu apare pe ecran. Depardieu contaminează privirea cu capacitatea sa de a se distanţa de multele escapade ale existenţei sale când ghiduşe, când şocante, când de o surprinzătoare atitudine provocatoare. Personalitatea lui impune un anumit respect suveran. Văzut în „mărime naturală“, acest colosal artist al scenei şi al ecranului pare a respinge toate susceptibilităţile ce i-ar ştirbi din autoritate. Festivalul s-a comportat cu el cu un anumit respect sacerdotal, dar vag circumspect, acordat cu graţie şi inteligenţă. S-a simţit şi aici intuiţia managerială a unui critic de clasă internaţională precum delegatul artistic al festivalului, Thierry Frémaux, care a venit să prefaţeze proiecţia găzduită de Sala „Buñuel“, la etajul al cincilea al Palatului, la o oră de seară, foarte încărcată.
Am asistat la o preumblare a unui gigant prin faţa noastră şi a camerei. L-am simţit prizonierul propriei biografii afective, fixat într-o eternă îndurerare, deplângând fără să ne-o spună moartea lui Guillaume, victima unei pneumonii (al cărui ultim film, Copilăria lui Icar, semnat de Ruxandra Zenide şi Alexandru Iordăchescu, nu a fost, din păcate, proiectat şi la Cannes). Regizorul documentarului Gérard Depardieu, Grandeur Nature a caligrafiat silueta lunganului de la debut, aşa cum a încercat să cuprindă corporalitatea excedentară a omului de acum, pe cât de tandru, pe atât de bulversant.
Ce anume a ales să comunice filmul despre personajul său care îşi depăşeşte propria dimensiune? A avut o copilărie tulburătoare, plină de peripeţii. Nici şcoala, nici biserica nu i-au stat în preocupări. Delincvent de mic, a avut de-a face cu poliţiştii, cu care a rămas amic. Îşi aminteşte de tatăl său, om liber, care nu prea l-a luat la întrebări şi nici nu l-a tras de urechi. I-a întărit încrederea în sine mai mult mama. A căutat să-şi consolideze repectul de sine, mai ales. A fost mereu grăbit, nerăbdător. Acum a deprins îngăduinţa. Despre fiul lui Guillaume aflăm că „avea în el o imensă violenţă. A murit ca un poet, aşa cum a murit Rimbaud. El urlă şi acum în casă“.
Ce au văzut ceilalţi la el? În tinereţe prospeţimea şi graţia unei specii de viking cu părul lung (aşa şi-l aminteşte primul său profesor de artă dramatică, Jean-Laurent Cochet); o prezenţă extraordinară, un animal simpatic (Michel Blanc); cu Patrick, Gérard (Les Valseuses) a alcătuit cel mai bun tandem din lume, peste Newman-Redford (Bertrand Blier). Greu să-l judecăm, aşadar. Şi mai greu să-l amendăm pentru meandrele existenţei sale debordante. Nu-mi dau seama cu cât i s-ar împlini portretul dacă ar fi să presărăm în aceste rânduri câte ceva din segmentele mai piperate ale biografiei sale de ieri ori de azi. Actorul francez de naţionalitate rusă (din 2013) a fost de mai multe ori căsătorit. Întâi cu Élisabeth Guignot, cu care are doi copii (Guillaume şi Julie). După ce în 1992 se separă de Élisabeth, trăieşte împreună cu top-modelul Karine Sylla, de la care o are pe Roxanne. Este tatăl unui alt băiat, Jean, cu Hélène Bizot. Urmează şapte ani cu Carole Bouquet. Mi-i amintesc la Cannes, în anul venirii inopinate pe Coasta de Azur a preşedintelui Jacques Chirac. Radioşi, suverani, plini de energie optimistă. Din 2005 Clémentine Igou, studenta întârziată la Harvard, în vârstă, totuşi, de douăzeci şi opt de ani, administrează proprietăţile de la Toscana, fiindu-i foarte apropiată.
Ar mai fi destule de spus despre omul de afaceri. Se vorbeşte despre prospecţii petroliere în Cuba, despre viile din Anjou, despre cele 150 hectare din Algeria, despre marile sale restaurante. Înainte de orice avem de-a face cu un uimitor fenomen mediatic. Lumea vorbeşte despre excesele sale alimentare, dar şi despre cele cinci infarcturi din 2005, fără a da uitării problema consumului de băuturi alcoolice. S-au scris două biografii. A protestat şi a intervenit împotriva derapajelor de culise. Este considerat cel mai cotat actor francez, fără a suferi comparaţii cu reţetarul vedetelor americane, altminteri adesea sub valoarea lui artistică. O performanţă ar fi fost înregistrată în 2005 când a încasat 3,2 milioane de dolari, cam 800.000 pe film. Un star transoceanic acceptă un rol pentru 20 de milioane de dolari…
În 2015, la 27 decembrie, Capricornul va împlini 67 de ani. Ceva pare să se fi domolit în fiinţa lui cândva incontrolabilă, greu de dirijat. Privindu-l în momente de placiditate, pe cât de planturos, pe atât de vivace, realizezi că ai în faţă un om-recital, un personaj. Şi că va trebui să accepţi, în virtutea inerţiei, că pe neaşteptate ursul poate renunţa la hibernare şi, odată declanşat, ieşit din menghina raţiunii, prăpădul va fi inevitabil… Dar nu. Depardieu, ca un zeu satisfăcut, ridică mâna spre mulţimea care aclamă. Uriaşul saltă un picior, apoi pe celălalt. Treptele se ondulează sub tălpile acestui Gulliver al artelor spectacolului. Încet-încet, urcă, având-o la braţ, ca pe o libelulă albă, pe Isabelle.
Valea iubirii sau Valea Morţii? Tandemul Isabelle Huppert – Gérard Depardieu
A cincea producţie franceză din competiţia acestui an a adus în festival filmul Valley of Love – cu două nume grele pe afiş: Isabelle Huppert şi Gérard Depardieu. Nu este numaidecât unul care să tindă la Palme d’Or, aş zice că nici măcar la un loc în palmares, deşi, când ai asemenea actori pe generic, niciodată nu poţi şti de unde sare iepurele, cum spune o vorbă de pe la noi. Tot atât de adevărat este că nici unul dintre cei doi nu a emis vreo pretenţie de acest fel. Ba au fost unii care s-au întrebat ce căuta povestea cu cei doi în competiţia principală. Prezentă şi în alte titluri din festival, asemenea lui Gérard, Huppert luase deja două premii de interpretare: pentru rolurile din Violette Nozière şi din Pianista. Cyrano de Bergerac îi adusese şi lui Depardieu premiul de interpretare la Cannes. Amândoi fuseseră preşedinţi de jurii. Şi César-ul i-a răsfăţat. Într-adevăr, cu asemenea cărţi de vizită, revenirea unui actor în cea mai mediatizată competiţie cinematografică poate fi echivalată doar cu cireaşa de pe tortul propriei glorii. Amândoi au urcat treptele într-un spectacol agreabil, dându-li-se toată atenţia, ceea ce li se şi cuvenea, deşi gurile rele se îngrijorau de un comportament vulcanic al răsfăţatului Gargantua. Nu li s-a dat satisfacţie, iar Gérard, ştiind cât este de iubit, dar şi cât l-ar putea unii detesta, nu a făcut nici un pas greşit sau poate că nu-mi este mie cunoscut. Trufia lui a părut îmblânzită, ca şi a personajului tatălui jucat în Valea iubirii, un film produs de Sylvie Pialat, văduva lui Maurice Pialat, cel care cu treizeci şi cinci de ani în urmă realiza Loulou (1985), cu cei doi în rolurile principale. Vremea a trecut, iar Sylvie a dorit să-i invite din nou împreună în faţa camerei. De la început în distribuţie a fost Isabelle. Gérard l-a înlocuit pe actorul iniţial, Ryan O’Neal. Huppert a găsit bună ideea, ceea ce a transformat povestea dintr-una pur ficţională în alta, autoreferenţială, în sensul că ambele personaje au împrumutat prenumele actorilor, ceea ce pe unii, neatenţi, i-a condus la concluzia că filmul revigorează o relaţie consumată în datele ei exacte. Este drept că, invitaţi iarăşi la cadru, cei doi poate că au retrăit momente din timpul turnării filmului Loulou. Sunt însă convocaţi departe, într-o Californie toridă (peste patruzeci de grade la filmare), într-un spaţiu aproape imposibil din Valea Morţii, unde căldura devenea un impediment îngrozitor. Convocaţi de fiul lor, Michael, fotograf, cei doi părinţi care nu au rămas împreună, având alţi copii, se văd obligaţi să dea curs bizarei chemări. Scrisoarea fiului fusese expediată cu şase luni înainte ca acesta să se fi sinucis. El le cerea să vină în Valea Morţii în data de 12 noiembrie 2014, ceea ce şi fac cei doi, fără mare bucurie şi fără să perceapă întregul mecanism afectiv al fiului lor decis să-şi pună capăt zilelor. Răspundeau, astfel, îndemnului unei fantome sau, tot atât de bine, glasului conştiinţei lor vinovate.
Ca şi cum se temea de reacţiile starurilor sale supuse caniculei, pe de altă parte obligat la precizie şi grabă, înconjurat de o echipă de meticuloşi disciplinaţi, fără prea multe repetiţii şi duble, regizorul  a ţintit efectul asfixiant al unor existenţe ce refuză să-şi recunoască eşecul, condiţia de epave. Tatăl îşi îmbrăţişează fosta soţie şi totodată fiul decedat. Cei doi, cei trei par a se regăsi într-o formulă postumă. Aceasta trimite filmul în contextul genului fantastic. Într-o secvenţă Depardieu înaintează ca şi cum ar năvăli în apele irealităţii, căutând o amăgitoare salvare. Mai avem aici o noutate, silueta unui colos în nuditatea sa curgătoare, spărgând cadrele ecranului, prăvălindu-se peste privirea spectatorului. Sunt multe elemente de road movie turistic, dar, cu cei doi în peisaj, povestea, lipsită de un fir epic ascensional, pare a sublinia mai degrabă rătăcirea lor, mersul ezitant într-un decor menit a-i descompune spre a-i îngurgita. Greu să joci astfel de personaje. Ambii actori au înţeles că nu este nevoie de accente extreme, de compoziţii gesticulante, că e suficientă postura de părinţi ai unui sinucigaş, mult timp de la comiterea morţii, când deja lacrimile s-au uscat, iar uitarea, precum nisipul interminabilului pustiu, a acoperit orice urmă de viaţă. Dragostea pare a renaşte cu timiditate tocmai aici în Valea californiană a Morţii.
Filmul nu putea să nu-i stârnească amintiri lui Gérard Depardieu, al cărui fiu, Guillaume, se stinsese în 2008. Nu o arată, dar în reţinerea, în tăcerea, în neutralitatea lui deghizată, actorul pune ceva din adâncul nevăzut al durerii paterne. Regizorul nu supravoltează situaţia autobiografică. Şi nici nu a comentat-o cu largheţe atunci când a fost întrebat. Puţine lucruri amintesc de turnajul la Loulou. Am identificat o replică, un dialog cu privire la hotelul în care cei doi vor urca împreună. Cu siguranţă, amintirile acelor zile s-au transpus în straturile subconştientului, dar cei doi remarcabili interpreţi ştiu să evite orice capcană. În documentarul mai sus comentat, Mărimea naturală a lui Depardieu, devenit personajul propriei biografii, realizatorii au subliniat relaţia cu Guillaume, fiul. Erau acolo nişte parametri sugestivi, cadre în cadru din secvenţa de la domeniul lui Depardieu. Actorul lăsa impresia captivităţii sentimentale, imagine ce marca durerea sufletească, fără a o exhiba.
Inutil să lungesc comentariul la un film în bună parte evocator, asociat cu documentarul consacrat actorului. Ţin doar să atrag atenţia că ar fi timpul ca şi la noi asmenea producţii – destinate personalităţilor din toate domeniile, dar, evident, marilor oameni de cinema şi de teatru încă în viaţă – să înceapă să intre în planurile de producţie până nu va fi prea târziu.

actor

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper