File de diplomaţie românească

Un articol de ION BRAD

George G. Potra, Nicolae Titulescu. Arhive pierdute. Dosarul unei recuperări, Editura Altip, Alba Iulia, 2015

 
După atâtea studii monografice, după antologii de texte revelatoare, trecând prin cartea monumentală Pro şi contra Titulescu, a venit acum vremea ca George G. Potra să se ocupe, sintetic, şi de tărâmul ispititor al arhivelor. De ce o face? Ne mărturiseşte în amplul Cuvânt înainte: „Nicolae Titulescu păstra asupra-i, alături de note strict personale, nu puţine documente oficiale privind politica externă a statului român, elaborată atât înainte, cât mai ales în timpul cât a deţinut mandatele de ministru al Afacerilor Străine (1927-1928; 1932-1936). Diplomatul român justifica o asemenea măsură – mult discutată la Bucureşti, aprobată de unii şi condamnată de alţii – prin necesitatea de a dispune prompt, în numeroasele sale călătorii şi întrevederi în străinătate, de acte esenţiale ale politicii externe româneşti. În privinţa documentelor oficiale, Nicolae Titulescu păstra originale (mai puţine) sau cópii (mai numeroase). Cât priveşte originalele, voi remarca faptul că valoarea acestora este dată, în fiecare caz în parte, de însăşi substanţa lor (istorică, politică, diplomatică ş.a.); cât priveşte copiile, cred că valoarea acestora poate fi la fel de mare ca aceea a originalelor, în cazul în care acelea s-au pierdut (furat, distrus ş.a.). Oricum ar fi, Nicolae Titulescu purta cu el prin Europa parte din aceste arhive, oficiale sau personale, în nişte cufere special amenajate, restul fiind depus temporar în unul sau mai multe seifuri la bănci sau la ambasade străine, la rudenii şi colaboratori apropiaţi. Demiterea din guvernul României (la 29 august 1936) l-a găsit cu aceste arhive asupra sa – din care o mare parte reprezenta o arhivă personală – şi nu sunt mărturii că el ar fi încercat – şi cu atât mai puţin că ar fi reuşit – să le predea (personal sau prin intermediari) guvernului român. Nici măcar atunci când s-a reîntors în ţară, în noiembrie-decembrie 1937, pentru un scurt timp, Nicolae Titulescu n-a angajat discuţii în acest sens cu Ministerul Afacerilor Externe. Guvernanţii de la Bucureşti erau grăbiţi să scape cât mai repede şi definitiv de fostul om de stat şi diplomat român. Adversarii lui Nicolae Titulescu l-au atacat constant şi pe acest subiect, atât în timpul mandatelor de ministru de Externe, cât şi, mai ales, după înlăturarea sa de la Palatul Sturdza. Intenţia sa de a-şi publica, în ţară, în limba română, şi în străinătate, în limbile franceză şi engleză, cartea Politica externă a României (1937), ce punea sub ochi critic orientarea şi demersurile politico-diplomatice de după demiterea sa, a iritat la maximum pe guvernanţii de la Bucureşti, aceştia considerând-o că subminează interesele majore ale României. Ascunzând nemulţumirile reale ale lui Carol al II-lea, care s-a considerat vizat de această carte, condotieri ai monarhului l-au atacat deşănţat pe Nicolae Titulescu, acuzându-l de păstrarea ilegală şi folosirea abuzivă de documente secrete de stat, asociate cu trădarea. Pe cale de decret-lege, Octavian Goga, prim-ministru, a procedat la modificarea unui articol din Codul Penal, introducând delictul publicării din documente secrete de stat. Faptul că această modificare viza în primul rând pe Nicolae Titulescu n-a scăpat observaţiei nici oamenilor politici, nici ziariştilor, care ştiau că acesta fusese ameninţat cu ridicarea cetăţeniei române, invocând, formal, posesia şi utilizarea unor documente secrete de stat. Arhivele lui Nicolae Titulescu au rămas răspândite în lume timp de câteva decenii ş…ţ Lucrarea porneşte de la premisa că redobândirea unor valoroase documente politico-diplomatice ale lui Nicolae Titulescu, esenţiale pentru adâncirea cunoaşterii gândirii, operei şi acţiunii sale, are valoare de reper şi simbol, alături de altele similare, pentru exigenţa reconstituirii, conservării şi valorificării prin acţiuni şi măsuri specifice a patrimoniului cultural naţional“.
Fiind el, George G. Potra, acela care, de 40 de ani încoace, a alergat prin toate ţările în care se desfăşurase activitatea genialului Nicolae Titulescu, scormonind, cu destule dificultăţi, arhivele, a reuşit să descopere şi să comenteze amănunţit (sunt 509 asemenea note explicative) textele cuprinse în cele 44 capitole cu titluri variate şi originale. Cele 579 de pagini ale volumului (format mare) cuprind şi textele din Anexe, semnate de Mihail Ghelmegeanu, Ion Isaiu, George Anastasiu, Titus Vîjeu, Ioan Opriş, Eugen Uricaru, Nicolae Mareş, Adrian Năstase, Florin Constantiniu, Ion Brad. Iar în Lista ilustraţiilor (208!) aflăm reproduse fotografii şi documente deosebite, publicate pentru prima oară. Printre ele, şi acest Testament făcut de Nicolae Titulescu la 5 ianuarie 1940, la Saint Moritz, în Elveţia, autentificat la aceeaşi dată de către Legaţia României la Berna: „În ce mă priveşte, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României, între 1918 şi 1920, doresc să fiu îngropat la Braşov într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor şti să găsească un loc potrivit dorinţei mele (…) Tache Ionescu sus la Sinaia şi eu la picioarele lui, jos la Braşov, pentru repausul etern, este felul cel mai convenabil şi doresc ca locuitorii Braşovului să accepte rugămintea mea“.
Dorinţă emoţionantă şi deosebit de semnificativă care i s-a îndeplinit, cu greu, după aproape o jumătate de secol.
Sunt reproduse şi „buletinul de naştere“ al lui Nicolae Titulescu (6 martie 1882, Craiova), precum şi extrasul din registrul de decese pe anul 1941 al Primăriei din Cannes pe numele Nicolae Titulescu, decedat la 17 martie 1941, la Hotel Carlton. Multe, foarte multe documente extraordinare! Vedem şi Decretul semnat de Regele Ferdinand la 16 decembrie 1921, prin care Nicolae Titulescu era numit „Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României pe lângă George al V-lea Regele Marii Britanii şi Irlandei şi al posesiunilor de peste mări, împărat al Indiilor“, trimis în misiune specială.
La 24/11/1927, Preşedintele Consiliului de Miniştri Vintilă Brătianu, i se adresa lui Nicolae Titulescu: „Domnul meu, Înalta Regenţă, în urma încetării din viaţă a domnului Ion I. C. Brătianu, Preşedintele Consiliului de Miniştri, însărcinând pe subscrisul cu formarea noului Minister, a binevoit, prin Decretul no. 3318 din 24 noiembrie, să vă încredinţeze Departamentul Afacerilor Străine. Am onoarea a vă aduce la cunoştinţă această înaltă dispoziţiune“. În timpul absenţei din ţară a lui Carol al II-lea, liberalii îl numeau pe Titulescu la Externe, pentru ca tot ei să-l suspende pe neaşteptate după revenirea lui Carol. Acesta, potrivit documentelor, ajunsese mai târziu să îl urască pe strălucitul diplomat şi om politic, dorindu-i chiar moartea.
Este, printre atâtea altele, reprodusă în facsimil scrisoarea trimisă la 3 februarie 1926, din Bucureşti, bulevardul Academiei 7, de Vasile Pârvan, care începea astfel: „Dragă Titulescu, Socot de datoria mea de român şi de prieten, să te înştiinţez din vreme că voi fi pentru două-trei săptămâni în acea parte a globului pe care patria ţi-a încredinţat-o spre a-i purta de grijă la indigenii de-acolo“. Marele savant era invitat la Cambridge să ţină câteva conferinţe de istorie antică est-europeană în legătură cu descoperirile arheologice din ultimii 15 ani.
Multe, foarte multe scrisori ale unor mari personalităţi şi diplomaţi străini şi români, ca şi textele descifrate ale unor telegrame de importanţă istorică deosebită. Sunt rânduri scrise de Nicolae Iorga, favorabil la început lui Titulescu, când avusese nevoie de el la Londra, ca apoi să-l denigreze nemeritat de mai multe ori, aşa cum se poate citi în volumul Pro şi contra Titulescu.
În schimb, Iuliu Maniu îi scria, în 10 noiembrie 1938, printre altele: „Meritele D-voastră excepţionale, unite cu întinsa D-voastră experienţă politică şi diplomatică, dobândită printr-un lung şir de servicii eminente aduse ţării, precum şi afecţiunea personală ce vă păstrez, îmi dau dreptul şi îmi impun datoria de a face apel la serviciile distinse ale D-voastră, în nişte împrejurări când ţara are nevoie de cei mai buni reprezentanţi ai săi“.
Spre deosebire de fiul său, Regina Maria l-a respectat mult pe N. Titulescu.
Spre finalul Anexelor sunt reproduse coperţile numeroaselor cărţi dedicate vieţii şi operei lui Titulescu, precum şi mărturiile atâtor acţiuni de cinstire a memoriei sale, desfăşurate în anii când George G. Potra conducea cu pasiune şi prestigiu Fundaţia Europeană Titulescu, care funcţiona la Casa Titulescu din Kiseleff 47. Vedem şi aici chipurile atâtor personalităţi de seamă ale diplomaţiei şi culturii româneşti.
Să nu uit nici faptul că există şi un Indice de persoane, sute şi mii, dacă numai litera „A“ cuprinde 50 dintre cei vrednici de a fi fost menţionaţi.
Aşadar, o carte monumentală, pe care o meritau atât memoria marelui Nicolae Titulescu, cât şi devotamentul admirabil al acestui istoric înzestrat, neobosit, plin de toate harurile. Felicitări şi îmbrăţişări paterne!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper