Eugen Simion. Profil spiritual

Un articol de Iordan Datcu

Marin Diaconu, Eugen Simion. Profil spiritual, Tracus Arte, Bucureşti, 2015, 898 p.

Masiva carte cu acest titlu, publicată de Marin Diaconu, este o biobibliografie care, spre deosebire de alte instrumente de lucru similare, fără îndoială la fel de utile, are un profil aparte: nu se rezumă să informeze strict biobibliografic, ci inserează, spre exemplu, în amplul capitol Repere biobibliografice şi spirituale (1933-2013), citate din cărţile autorului, menite să ilustreze momente din viaţa şi activitatea sa, portrete ale unor profesori, ca acela al profesorului de limba şi literatura română Gh. V. Milica, de la Şcoala Medie „I.L. Caragiale“ din Ploieşti, ca acela al profesorului Tudor Vianu, „spirit moral rectiliniu“, care avea „o mare vocaţie pentru idei“, portrete ale unor prieteni ca Marin Preda, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Valeriu Cristea, portrete pe care i le-au făcut lui însuşi prieteni precum Nichita Stănescu şi Fănuş Neagu, în fine, rândurile pe care le-a scris despre el Nicolae Manolescu în 2003, în care îl consideră „cel mai important critic al literaturii noastre postbelice“. Sistematic, cu o bogată şi relevantă informaţie, sunt consemnate momentele vieţii şi activităţii lui Eugen Simion, mai întâi anii elevului de la Ploieşti, pe care i-a trăit cu „un sentiment profund de insecuritate“, iar admiterea la Facultatea de Filologie din Bucureşti n-a lipsit mult ca s-o rateze din cauza dosarului, tatăl său fiind încadrat la chiaburi, „stigmat“ pentru care, în anii care au urmat, se aştepta „în fiecare zi să fie dat afară din cauza dosarului“. Cei câţiva ani de activitate în „Colectivul Eminescu“, condus de Perpessicius, „un colectiv cu statut suprarealist“, îi apreciază ca ani de şomaj, pentru că retribuţia era mică şi venea la intervale mari de timp. Bibliograful Marin Diaconu ilustrează, tot aşa de concludent, activitatea profesorului Eugen Simion în cadrul Catedrei de Istoria literaturii române, de unde s-a pensionat în 2004, conducerea Cercului de critică literară în cadrul Facultăţii, anii (1970-1973) pe care Eugen Simion i-a petrecut ca lector de limba şi literatura română la Universitatea Paris IV Sorbonne, care s-au constituit pentru el într-o „experienţă capitală“, atunci descoperind noua critică şi înţelegându-şi „condiţia de intelectual român“. Informaţia necesară, care include şi sumarele cărţilor, este dată pentru toate scrierile sale: Proza lui Eminescu (1964), Orientări în literatura contemporană (1965), E. Lovinescu. Scepticul mântuit (1971), Scriitori români de azi (I-IV, 1974-1989), Timpul trăirii, timpul mărturisirii (1977), Dimineaţa poeţilor (1980), Întoarcerea autorului (1981), Sfidarea retoricii. Jurnal german (1985), Moartea lui Mercuţio (1993), Convorbiri cu Petru Dumitriu (1994), Mircea Eliade. Un spirit al amplitudinii (1995), Fragmente critice (I-VII, 1997-2009), Ficţiunea jurnalului intim (I-III, 2001), Genurile biograficului (2002), În ariergarda avangardei (Convorbiri cu Andrei Grigor) (2004), Mircea Eliade. Nodurile şi semnele prozei (2005), Tânărul Eugen Ionescu (2006), Portretul scriitorului îndrăgostit. Marin Preda (2010), Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial (2011; ediţia a doua, revăzută şi adăugită, postfaţă şi repere critice de Bianca Burţa-Cernat, 2014). Pentru multe dintre aceste cărţi se dau precizări ale autorului lor, despre aceea care l-a avut ca obiect de studiu pe Eugen Lovinescu spunând că a cunoscut o lungă gestaţie, că scrierea ei i-a format, „într-un anume sens“, stilul critic, criticul literar de la Sburătorul fiind pentru el „un model etic în critica literară şi, dacă termenul nu este prea pretenţios, mi-a hotărât destinul literar“.
Informaţii esenţiale prezintă anii în care a fost, de două ori, preşedinte al Academiei Române, când a coordonat mari lucrări precum Dicţionarul general al literaturii române, când a fost încheiat dicţionarul tezaur al limbii române, când a apărut DOOM-ul, când s-a străduit pentru editarea în 38 de volume a manuscriselor lui Eminescu, înfăptuind un vis al lui Constantin Noica, filozoful care îşi exprimase, în 1974, convingerea că Eugen Simion are „înţelegere deplină“ pentru înfăptuirea acestei mari opere. Se adaugă alte înfăptuiri: coordonarea colecţiei Opere fundamentale, colecţie de tip Pléiade, „de două ori avantajoasă: o dată, pentru că oferă cititorului un obiect estetic, a doua oară, pentru că strânge într-un volum sau mai multe opera integrală a autorului“, organizarea Seminarului internaţional Penser l’Europe, cu mai multe ediţii, organizatorul urmând, şi în acest fel, îndemnul lui Maiorescu: „să fim naţionali cu faţa spre universalitate“.
În capitolul de aproape o sută de pagini, Eugen Simion despre el însuşi, construit în bună măsură pe extrase din cartea În ariergarda avangardei, Convorbiri cu Andrei Grigor (2004; ed. a doua, adăugită, 2012), este evocată aventura conştiinţei tânărului şi a apoi criticului şi istoricului literar. Ce ţine să spună, între altele, despre sine, cu discreţie şi sobrietate? Că şi-a iubit enorm tatăl, un ţăran deştept care-l admira pe Nicolae Iorga şi discuta cu consăteanul său, juristul şi istoricul Andrei Rădulescu, membru al Academiei Române din 1920, pe care Eugen Simion l-a avut ca model; ca elev şi student, a fost „îngrozitor de sărac şi vulnerabil“; în timpul studiilor universitare a citit „aproape întreaga literatură română“; a dorit să devină critic literar, deşi a fost prevenit de Tudor Vianu că „genul critic aparţine liberalismului burghez“; a avut tăria – energia, spune el – de a nu debuta cu o carte despre tradiţiile realismului socialist; este o natură activă, ambiţioasă în marginile decenţei, orgolioasă, iarăşi, în marginile bunului-simţ“; a participat ca martor la procesul fiului lui Perpessicius, deşi decanul Facultaţii de Filologie l-a sfătuit să nu se prezinte; are viciul discreţiei; crede că îl caracterizează luciditatea, bunul-simţ, că şi-a creat un stil de viaţă care nu tolerează boema; admiră la intelectuali „toleranţa activă“; nu suferă de boala preeminenţei; i-a plăcut toată viaţa meseria de profesor; nu se opune revizuirii critice a literaturii, însă n-o confundă, cum fac unii, cu injuria şi răfuielile de mahala; criticul literar este, în accepţiunea sa, un Mercuţio, „hărăzit să se lupte pentru o cauză străină“; este esenţial pentru el contactul cu spiritul tânăr (cartea reproduce articolul său, Sfaturi pentru tânărul critic); demersul său critic presupune obligatoriu examinarea unei opere ca totalitate, relectura, în urma căreia descoperă, spre exemplu, zone necunoscute din opera lui Eminescu şi că George Bacovia este un poet extraordinar. A spus de câteva ori că este falsă impresia unora că el este în mod egal calm, împăcat cu sine; dimpotrivă, este un mare neliniştit. A avut descurajări, înfrângeri şi spaime, dar nu le evocă. Nu trece însă sub tăcere că pentru editarea manuscriselor lui Eminescu a fost tratat cu „represiuni intelectuale“, mai mult de atât, a fost chemat la Direcţia Naţională Anticorupţie, în fine, că i s-a intentat proces pentru editarea operei româneşti a lui Emil Cioran, pe care în final l-a câştigat.
Se simte bine între români, le admiră inteligenţa, omenia, ospitalitatea, toleranţa, imaginaţia, îngăduinţa, mila; nu însă şi „neîncrederea funciară“ în ceea ce fac, neseriozitatea, zeflemeaua, trăncăneala, lipsa de solidaritate, „simţul exagerat al catastrofei“, adamismul, anomia, neîncrederea în viitor, spiritul vegetativ.
Patru texte, aşezate la sfârşitul cărţii, sunt esenţiale în cunoaşterea criticului literar şi a omului. Unul este Lauda criticului român, discursul său de recepţie la Academia Română (21 decembrie 2005), în care, evocând câteva modele intelectuale, modul cum au făcut critică Titu Maiorescu (principiul autonomiei esteticului), G. Ibrăileanu şi C. Dobrogeanu Gherea (critica analitică), G. Călinescu (conceptul de clasicism), Tudor Vianu,
E. Lovinescu (modernismul), nume care alcătuiesc „o tipologie a geniului critic românesc“, îşi evocă, totodată, propria sa carieră de critic literar, destinul său existenţial, circumstanţele în care s-a format. A devenit critic literar „datorită lui
G. Călinescu şi E. Lovinescu, iar sub latura morală, datorită profesorului Tudor Vianu“. Se raportează şi la câţiva critici pe care i-a citit când s-a aflat la Paris, Jean-Pierre Richard, despre care spune că l-a influenţat „într-o bună măsură“ în critica pe care a publicat-o după 1970, Roland Barthes, Gérard Genette, Jean Ricardou.
Raţiunea de a fi critic literar i-au consolidat-o scriitori eminenţi ai generaţiei sale, între care îi aminteşte pe Marin Preda, Ştefan Aug. Doinaş, Marin Sorescu, Sorin Titel, Ion Băieşu, Nicolae Velea, Valeriu Cristea. Un alt text esenţial este cel rostit, la împlinirea vârstei de 80 de ani, la Academia Română, Nu sunt ce par a fi, un discurs, de data aceasta, nu în stil academic. Ţine să spună, între altele, că pentru el adevărul există, că este un om al faptei, nu unul de vorbe, că, spre deosebire de imaginea pe care i-au făurit-o unii, este „un spirit anxios care ştie să se stăpânească“, „un sentimental care se supraveghează şi nu vrea să iasă în lume cu chipul devastat de pasiuni incontrolabile“. Revine şi aici la definirea lumii româneşti, nu pentru a-i repeta tarele pe care le-am amintit mai sus, ci pentru a-şi exprima încrederea în viitorul ei: „Nu cred, nici în ruptul capului, că România este o ţară fără viitor şi că spiritul mahalalei nu poate fi înfrânt sau că politicianismul care, la ora actuală, a acaparat viaţa românească – politicianismul lui Caţavencu şi al Coanei Joiţica – reprezintă o fatalitate pentru viaţa noastră publică. Nu cred, repet, în această fatalitate, cum nu cred că tipul rapsodic, omul de vorbe, guralivul Mitică, omul bârfitor, întunecat la minte şi slobod la gură, în fine, omul care promite uşor şi nu se ţine niciodată de cuvânt, secătura simpatică, nu cred, zic, că aceste rele închipuiri şi detestabile fantasme care bântuie imaginaţia noastră reprezintă, cu adevărat, identitatea «feldeinţa» românească, firea şi cultura noastră latin-orientală“. Un alt text este Sfaturi pentru tânărul critic, pe care seniorul ţine să le dea celor aflaţi la începutul magistraturii critice.
Într-o lucrare de mare densitate şi de iscusită sistematizare cum este Eugen Simion. Profil spiritual, scăpările, involuntare, trebuie să fie puţine. Semnalăm câteva recenzii, dintre cele mai la obiect din câte au apărut despre Dicţionarul general al literaturii române: C. Stănescu, Un cimitir foarte râvnit; G. Dimisianu, Texte de întâmpinare; Andrei Terian, O impresionantă „bază de date“; Mircea Anghelescu, Primul dicţionar liber; George Gană, Un dicţionar-tezaur, toate apărute în Adevărul literar şi artistic (8 februarie 2005).
Acest instrument de lucru, piesă de căpătâi pentru viitorul monografist al lui Eugen Simion, este alcătuit de Marin Diaconu, un reputat scriitor, autor de cărţi despre Lucian Blaga şi Mircea Vulcănescu, de ediţii, dintre care le amintim pe cele din opera lui Mircea Vulcănescu şi Emil Cioran, bibliograf, de un cercetător care este, de foarte mulţi ani, un stâlp al Bibliotecii Academiei Române.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper