Despre Tezaur. Însemnările unui istoric

Un articol de Ionuţ Cojocaru

Despre tezarul românesc aflat la Moscova s-au scris mii de pagini, s-au depus eforturi susţinute pentru a putea fi recuperat, s-au căutat mijloace politice şi diplomatice pentru a îndrepta o injustiţie. Unul dintre cei care s-au preocupat de această problemă si a încercat să îndrepte o eroare istorică a fost istoricul Ioan Scurtu. Cartea domniei sale ne aduce foarte multe informaţii, detalii despre evenimentele trecute, dar mai ales despre istoria în timp real conturată de cele două tabere. Acestea vin să completeze tabloul de informaţii, despre cum au tratat şi interpretat oficialităţile române această problemă.
La sfârşitul anului trecut a apărut cartea scrisă de Ioan Scurtu,Tezaurul României la Moscova, note şi mărturii despre activitatea Comisiei Comune româno-ruse (2004-2012), Editura Enciclopedică, Bucureşti. Autorul, Ioan Scurtu, copreşedinte al Comisiei Comune pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, a scris despre experienţa proprie trăită de-a lungul celor opt ani cât a reprezentat România în această comisie.
După prăbuşirea regimurilor socialist-totalitare din Europa, oficialităţile române au depus eforturi pentru stingerea vechiului litigiu pe care-l aveau cu Rusia, încă din 1918, când oficialităţile bolşevice au decis confiscarea Tezaurului românesc, transportat la Moscova în anii 1916-1917. În privinţa relaţiilor cu vecinul nostru de la Răsărit acestea au evoluat pe o curbă extrem de sinuoasă: aliaţi şi luptă comună în timpul Primului Război Mondial, ruperea relaţiilor diplomatice în 1918, reluarea acestora în 1934, restituirea unei părţi din Tezaur, în 1935, ocuparea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei în 1940, eliberarea acestor provincii în 1941, războiul din perioada 1941-1944, recuperarea Basarabiei şi a Bucovinei, regimul de armistiţiu şi ocupaţie în intervalul 1944-1958, restituirea unei alte părţi din Tezaur în 1956, independenţă şi ostilitate din 1956 până în 1989.
Desigur, după 1989 ostilitatea, cel puţin la nivel declarativ s-a menţinut.  În martie, 1991 s-a parafat la Moscova, prin miniştrii de Externe de atunci, Adrian Năstase şi Aleksandr Besmertnîi, Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie, parafat de către preşedinţii Gorbaciov şi Iliescu o lună mai târziu. Acest tratat a fost atacat de mulţi lideri politici şi o bună parte din mass-media, aşa încât acesta nu a mai fost supus ratificării de către Parlament. După îndelungi tărăgănări tratatul a fost semnat, totuşi, în 2003.
Foarte bun cunoscător al istoriei României din secolul al XX-lea, Ioan Scurtu afirmă că până în 1989 nu s-a permis publicarea în România a vreunei lucrări despre tezaurul românesc depus la Moscova. Autorul evocă o serie de evenimente în care a fost implicat. De exemplu, în 23 aprilie 1992, în calitate de director general al Arhivelor Statului  a reuşit semnarea Acordului cu Comitetul pentru Problemele Arhivelor de pe lângă Guvernul Federaţiei Ruse de restituire a unei părţi semnificative din arhivele româneşti depuse la Moscova. Evocările autorului abundă în detalii, unele chiar comice: „în zilele următoare l-am informat verbal pe Secretarul de Stat, generalul Andriţa, despre rezultatul vizitei la Moscova, iar dânsul mi-a mărturisit că era absorbit de problemele importante şi complicate ale Ministerului de Interne“ (1). Cum ministerul de Interne era preocupat cu „probleme importante“ autorul marturiseşte că din proprie iniţiativă  a trimis o notă către Guvern în care a prezentat Acordul realizat între Arhivele Statului din România şi Comitetul pentru Problemele Arhivelor de pe lângă Guvernul Federaţiei Ruse, cu propunerea alocării de fonduri corespunzătoare. Ca urmare a acestui demers, istoricul detaliază discuţia avută cu primul-ministru, Theodor Stolojan: „peste câteva zile m-a sunat primul-ministru, care mi-a spus că a primit nota mea, dar nu am propus o anumită sumă. Nu mă gândisem la aşa ceva, nu făcusem niciun fel de calcule, aşa că am avansat o sumă aleatorie: 100.000 de dolari.
Theodor Stolojan: Domnule profesor, dumneavoastră nu ştiţi în ce dificultăţi financiare se zbate statul român?
Ioan Scurtu: Domnule prim-ministru, eu sunt obligat să vă propun, dumneavoastră veţi hotărî, iar istoria ne va judeca“. (2)
În cele din urmă, suma pusă la dispoziţia Arhivelor Statului a fost de 45.008 dolari. Astfel, în perioada 1993-1996 s-au deplasat în Federaţia Rusă mai multe echipe de arhivişti şi istorici pentru cercetare. Au revenit în ţară cu aproximativ 80.000 de file document, care au fost depuse la Arhivele Naţionale ale României.
Autorul dezvăluie discuţia avută cu fostul său student, directorul SIE în acea perioadă, Ioan Talpeş, care i-a mărturisit că problema Tezaurului s-a discutat la Bruxelles, în legătură cu aderarea Federaţiei Ruse la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Cu alte cuvinte, Federaţia Rusă are nevoie de votul României, iar pentru asta trebuie rezolvată problema tezaurului. Doar „ulterior am aflat că generalul Talpeş a discutat la Moscova formula acceptabilă cu oficialii ruşi, iar Federaţia Rusă a fost primită în APCE.“
Firul epic detaliază formarea comisiei din reprezentanţi ai Ministerului de Externe, de la Banca Naţionlă şi desigur istorici specializaţi în relaţiile româno-ruse. Întâlnirile membrilor Comisiei se desfăşurau la sediul MAE, iar discuţiile dintre participanţi privind modalitatea şi strategia ce trebuie abordată arată înflăcărarea cu care partea română dorea şi spera să obţină Tezaurul.
La 17 mai, 2004, are loc prima deplasare a Comisiei la Moscova. Detaliile sunt semnificative: ora deplasării, compania de zbor, dicuţiile cu partea rusă, deciziile părţilor, cazarea la Ambasada României, chiar şi condiţiile deloc plăcute privind deplasarea specialiştilor.
Pregătirea vizitei Comisiei ruse în România, conform autorului, a întâmpinat suficiente probleme de ordin organizatoric. Academia Română, care ar fi trebuit să fie interesată în recuperarea tezaurului, dar şi ca for ce susţine lucrările Comisiei a motivat că nu are fonduri pentru a putea suporta cazarea a trei istorici ruşi. Soluţia a venit de la BNR care a „rezolvat“ situaţia.
Comisia Comună avea un rol important, dar, cu siguranţă, decizia restituirii Tezaurului revenea factorului politic. În acest sens, vizita lui Traian Băsescu la Moscova, între 14-15 februarie 2005, era importantă şi pentru ameliorarea relaţiilor şi trecutului celor două state. Numai că declaraţia fostului nostru preşedinte a provocat uimire: „nu sunt un politician român fixat asupra trecutului în relaţiile cu Moscova“ (3) Câteva luni mai târziu, la 9 iunie, la recepţia de Ziua Naţională a Federaţiei Ruse, autorul detaliază un episod foarte important cu privire la discuţiile despre tezaur: „Ambasadorul Tolkaci a spus că este convins că lucrările se vor desfăşura în bune condiţii şi cu succes. Băsescu m-a prins de umăr şi, râzând, mi-a zis: Continuaţi discuţiile, continuaţi discuţiile! L-am prins şi eu de braţ şi i-a spus: Atât timp cât se discută, înseamnă că suntem pe calea cea bună. Băsescu a tras un hohot de râs şi mi-a zis: Da, da. Discutaţi, discutaţi istorie“ (4). Cu siguranţă, pentru ruşi a fost mai mult decât suficient.
Autorul detaliază în paginile următoare despre aventurieri ca Eugen Anca, Gelu Voican-Voiculescu care lansau diferite zvonuri şi declaraţii, cum că ruşii vor să ne dea tezaurul, dar partea română nu este interesată, că ei au stabilit detaliile privind preluarea acestuia etc.
În privinţa diplomaţilor noştri, autorul ne oferă detalii despre cei care au ocupat funcţia de ministru de Externe, despre ambasadorii noştri în Federaţia Rusă, de la Dumitru Prunariu la Ioan Donca. Primul era apreciat în Federaţia Rusă, decorat, cunoscător al limbii ruse, cel de-al doilea nu cunoştea limba rusă. Referitor la sprijinul ambasadorului, autorul detaliază: „ne-a primit ambsadorul Ioan Donca în biroul său (Ioan Scurtu, Victoria Gavrilescu, Cristian Păunescu). Ne-a povestit despre activitatea administrativă: zugrăvirea unui corp de clădire, repararea uşilor, schimbarea faianţei şi a scaunelor de WC-uri etc. A primit de la Ministerul Afacerilor Externe un vin prost, cu care nu-i putea servi pe colegii săi diplomaţi, astfel că a fost nevoit să cumpere din banii proprii un vin franţuzesc…“ (5)
Ioan Scurtu face referire şi la declaraţia ministrului de Externe, Cristian Diaconescu din 16 iunie 2012, pe care o considera utilă, dar oarecum inexactă: „a făcut, totuşi, o serie de greşeli impardonabile pentru poziţia pe care o ocupa. În partea istorică a comis câteva inexactităţi: în 1919 nu exista Federaţia Rusă, ci Rusia Sovietică; în 1922 nu s-a făcut niciun schimb de dosare între BNR şi guvernul rus; prima restituire de tezaur a avut loc în 1935, nu 1936; restituirea din 1956 nu era o recompensă pentru poziţia României în problema revoluţiei maghiare, pentru simplul motiv că restituirea a avut loc în iunie iar revoluţia respectivă s-a desfăşurat în noiembrie…“(6)
Cartea abundă în informaţii istorice, oferind cititorului detalii despre istoria contemporană a României, cu precădere a relaţiilor româno-ruse, arătând carenţele diplomaţilor noştri, modalitatea superficială cu care oficialităţile româneşti au tratat Comisia Specială, dar şi preocuparea constantă a BNR, care a făcut tot posibilul pentru a funcţiona Comisia.
Cartea se încheie cu demisia profesorului Scurtu înaintată la 21 noiembrie, 2012, ministrului de la vremea respectivă, Titus Corlăţean, şi Secretarului de Stat, Bogdan Aurescu. În demisa sa profesorul a propus o serie de specialişti care ar fi putut ocupa această onorantă funcţie, în fruntea acesteia aflându-se academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper