De două ori Urmuz

Un articol de CONSTANTIN CUBLEŞAN

Puşa Roth, Şambelan la viezuri, Editura Premier, Ploieşti, 2002

Constantin Zărnescu, Ţara lui Urmuz, Editura Fundaţiei Scrisul Românesc, Craiova, 2014

 

După publicarea volumului de exegeze consacrat receptării critice a lui Urmuz (Urmuz în conştiinţa critici, 2014), am primit mai multe admonestări pentru faptul de a nu fi cuprins în demersul meu analitic pe toţi cei care s-au aplecat asupra autorului Paginilor bizare, mai ales în anii din urmă. Observaţii îndreptăţite, chiar dacă am comentat vreo nouăzeci de autori, de la primele intervenţii critice/interpretative până în anul 2013.

Numai că unii dintre cei supăraţi acum nu m-au ajutat cu nimic, în ciuda faptului că am dat sfoară în ţară (cum se zice) pentru a-mi fi semnalate asemenea contribuţii. Mă voi strădui să îndrept lucrurile la o eventuală, posibilă (?) ediţie a doua. Până atunci însă, două cărţi mi se par demne de a fi aduse în atenţia publică: cea a doamnei Puşa Roth, o piesă construită după textele urmuziene, Şambelan la viezuri (Editura Premier, Ploieşti, 2002), şi un roman, Ţara lui Urmuz de Constantin Zărnescu (Editura Fundaţiei Scrisul Românesc, Craiova, 2014).
Şambelan la viezuri este un experiment interesant şi de altfel reuşit de a dialoga, pentru teatrul radiofonic şi chiar pentru teatrul scenic, într-o intrigă aleatorie, pe motive din universul prozelor insolite ale lui Urmuz. Demers temerar întrucât e greu de imaginat o ordonare logică a unor naraţiuni în totul ilogice, fermecătoare însă prin tocmai refuzul programatic de a se încadra în vreo ordine epică normală, realistă. Scenariul doamnei Puşa Rorth, scrie Costin Tuchilă într-o postfaţă (Mică istorie / foarte/ urmuziană), „nu este o dramatizare a prozei lui Urmuz, ci un text care porneşte de la ciudatele personaje şi absurdele întâmplări comice din Pagini bizare”. Rezultă astfel un teatru absurd (ceva în manieră ionesciană), amuzant prin combinarea, într-un alt fel, a relaţiilor dintre personajele respectivelor texte, cărora li se confecţionează un discurs ce evocă diversele stări de fapte şi atitudini, întâmplări în care trebuie să recunoaştem evoluţia personajelor lui Urmuz, dar într-o actualizare a acestora, căci piesa vrea să fie „o satiră a răului contemporan”, după propria mărturisire a autoarei. Efectul parodic e… comic, dar a face o parodie la parodie (mulţi comentatori au etichetat textele urmuziene ca fiind parodice) înseamnă a aduce haina, odată întoarsă pe dos, la condiţia ei… iniţială, serioasă (iertată-mi fie această metaforă). Astfel că eroii produc fraze ce nu mai au nimic din savoarea frazelor absurde ale eroilor urmuzieni, ele fiind amuzante doar prin trimiterile la contextul cunoscut al epicii autorului Cronicarilor. Citez la întâmplare: „STAMATE (aflat lângă uşă): Al dracului şi Turnavitu ăsta! Când îl apucă grija, o dată pe an, capătă formă de bidon şi încearcă să-şi pună în aplicare funestul plan al sinuciderii. ISMAIL (în prim plan): Voi nu ştiţi… Sau nu vă mai aduceţi aminte că, odată, întors dintr-o călătorie, s-a îmbolnăvit atât de tare, încât din cauza strănuturilor, a reuşit să-mi molipsească toţi viezurii! S-a dat prea aproape de ei. Amărâţii strănutau şi le curgeau ochii de-au inundat cuştile. Ştia toată strada Arionoaiei. A fost concediat pe loc de la serviciu. STAMATIDA (lângă Stamate, spunându-i la ureche): S-a prostit rău Ismail ăsta! Numai favoriţii au rămas de el, hi-hi-hi… Uită de la mână până la gură! Păi de, păi de, Turnaviiitu, viezurii, eh, şi uneori nevasta… greu, săracu… STAMATE (venind în prim-plan): Ismaile, l-ai mai văzut pe Emil? ISMAIL: Da’ cine nu-l vede! E nespălat de la botez, şi de vrei sau nu vrei îl zăreşti sau, mai bine zis, îl simţi de la distanţă”. Ş.a.m.d. Avea perfectă dreptate Ileana Berlogea când aprecia că „Puşa Roth a încercat imposibilul şi i-a reuşit: acela de a crea o acţiune dintr-o non-acţiune şi caractere din umbre şi marionete” (Viaţa medicală, martie 2000). Numai că această acţiune e paralelă cu acţiunile din textele lui Urmuz. Piesa nefiind, la urma urmelor, nici replică, nici interpretare, nici dramatizare, nici parodie. E un text în sine, pe motive urmuziene. Cei care au încercat să scrie în maniera grefierului de la Curtea de Casaţie n-au reuşit decât nişte pastişe mai mult sau mai puţin lamentabile, mai mult sau mai puţin izbutite. Tipul de literatură oferit de Urmuz este inimitabil şi de aceea o fundătură pentru oricine încearcă să-l urmeze. Puşa Roth nu încearcă asta. Ea pleacă din textele lui Urmuz şi realizează o farsă absurdă, care îi reuşeşte. De aici şi succesul cu montarea la Radio România Cultural (martie 1999; regia artistică: Leonard Popovici) şi la Teatrul „Bacovia” din Bacău (septembrie 1999; regia artistică: Constantin Dinischiotu). Mai e de reţinut că şi Cătălina Buzoianu a realizat un spectacol, fără legătură cu textul doamnei Puşa Roth, la Teatrul „Ţăndărică” din Bucureşti, care s-a jucat de foarte puţine ori, probabil neînţeles de junii spectatori, obişnuiţii teatrului. Oricum, vorba lui Costin Tuchilă: „Folosind metafora suprarealistă urmuziană, piesa Puşei Roth, scrisă savuros şi cu o impecabilă tehnică de teatru radiofonic, este o convingătoare pledoarie pentru păstrarea raportului rezonabil dintre individ şi lumea înconjurătoare. Odată acest raport modificat, nebunia se dezlănţuie”.
Romanul Ţara lui Urmuz de Constantin Zărnescu este cu totul altceva. Prozatorul îl propune pe Urmuz însuşi ca erou al desfăşurării epice, acesta evocându-şi etapele vieţii, dar mai ales comentând anturajul în care se complace, anturaj alcătuit din personaje cu comportamente ciudate (cel puţin), care nu sunt altele decât personajele propriilor sale texte. Un fel de marionete ce se mişcă într-o lume grotescă, din care face parte integrantă şi Urmuz, într-o atmosferă apăsătoare şi aberantă, confuză şi ridicolă. Relaţiile dintre personaje sunt aparent fireşti, destinele lor însă au amprenta unei existenţialităţi suprarealiste. Romancierul compune astfel un soi de tablou de epocă în manieră avangardistă, stilul discursului narativ preluând maniera relatărilor urmuziene. Nu e totuşi o pastişă. Nu e romanul lui Apunache. Dar orgoliul romancierului merge într-acolo încât motivează emoţional angajamentele fiinţiale ale lui Fuchs, pe care le descrie dincolo de ceea ce propusese Urmuz însuşi, umanizându-l pe acest Wolfgang Hannenheim Robert Norbert Fuchs („muzicianul”), compunând „viaţa clanului Fuchs”, dar având grijă să menţioneze în final: „Această epopee bizară nu a putut fi, niciodată, terminată!”. O altă biografie este aceea a primarului Kârligatzilor, localitatea unde Urmuz şi-a început cariera juridică; apoi avatarurile procesului paternităţii fabulei Cronicarii etc. Şi mai presus de toate atmosfera kafkiană, apăsătoare, din clădirea tribunalului, unde era suspectat că scrie şi altceva decât trebuia să scrie un grefier: „Devenisem foarte uşor şi aproape vaporos, rarefiat, şi mă simţeam într-o poziţie de neutralitate, eram nealiniat şi neclintit, neînclinat şi neclătinat. Însă mi s-ar fi reproşat, oricând, printre «ai noştri», straşnici bărbaţi ai legilor, că nu fac parte din nici o grupare, din nici o asociaţiune, pen-club, ş.a., şi auzeam, pe-aproape-mi, ca prin vis, cum literele, miliardele de litere, de prin hârţoagele blestemate ale Curţii de Casaţie, se izbeau în lemnul rafturilor enorme şi nesfârşite şi de zidul cărămiziu, italic, renascentist, metalic, auzindu-le, înăuntru, zgomotul golului istoric, lacustru şi mecanic. Unele litere dospeau, altele se micşorau şi dispăreau, piereau. Pe coridoare şi culoare, dincolo de pereţii biroului meu, în spatele unor vrafuri de cataloage, scripte şi scriptologii, auzeam discuţii. În şoapte, între inculpaţi şi avocaţi şi trosnetele stranii de grosolane foarfeci, de sfori tăiate şi sigilii rupte, de acte subtilizate din dosare, de vibraţiile, ca de război de ţesut”.
Constantin Zărnescu realizează, în fond, radiografia unui coşmar. Coşmarul eroului său se confundă cu acela al prototipului real, personaj care se şi mărturiseşte în acest sens: „Eu am rămas, până în ceasul din urmă, o victimă şi până la un punct un supravieţuitor al personagiilor mele. Şi a zgomotelor, urletelor şi ispitelor începutului secolului!… A tentaţiilor lor rafinate, uscăcioase, poliglote şi sofisticate. Încercând să restitui totul en miettes, în fărâme, din bucăţi şi ţăndări”. E aici, dacă doriţi, şi interpretarea pe care o dă Constantin Zărnescu scrisului lui Urmuz.
Romanul Ţara lui Urmuz este, în felul său, prin construcţie şi prin concepţie, singular în contextul prozei noastre actuale. Păcat că nu a fost tipărit la o editură care să-şi difuzeze producţia. Cunoscut şi luat în observaţia criticii, el s-ar fi impus, după cum merită, între reuşitele de originalitate ale momentului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper