Cui i-e frică de terorismul literar?

Un articol de Alex Goldiş

Jean Paulhan, Florile din Tarbes sau Teroarea în Litere, traducere, prefaţă şi note de Adrian Tudurachi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, 2015, 230 p.

 
E meritul lui Adrian Tudurachi, tânăr cercetător al Institutului „Sextil Puşcariu“ din Cluj, spirit efervescent şi fin, de a pune pe masă unul dintre volumele cele mai interesante ale esteticii europene din secolul trecut. Este vorba despre cartea lui Jean Paulhan Florile din Tarbes sau Teroarea în Litere, apărută în Franţa în 1941. O restituire, aşadar, târzie şi tocmai de aceea extrem de semnificativă.
Figură centrală a vieţii culturale franceze – director al Nouvelle Revue Française timp de trei decenii –, Paulhan a rămas mai degrabă un scriitor necunoscut publicului român. Nici literatura, nici cercetările de antropologie şi de lingvistică (Paulhan este autorul unor studii despre semantica proverbului în folclorul malgaş) n-au trezit interesul criticilor autohtoni. De aceea,volumul reprezintă într-adevăr o premieră.
O premieră de care însă Adrian Tudurachi nu vrea să facă prea mult caz. Dimpotrivă, aş spune, din moment ce poate afirma, în încheierea densului studiu din prefaţă, că „Florile din Tarbes nu e o carte care să se traducă din necesitate, în nicio cultură. Istoric, vremea ei a trecut, ştiinţific e dispensabilă, în modă nu a intrat“ (p. 39). Dincolo însă de aspectul de captatio benevolentiae, constatarea lui Adrian Tudurachi ascunde o judecată mai profundă asupra dificultăţii de încadrare şi de clasare a cărţii lui Paulhan.
Deşi abordează probleme esenţiale ale limbajului literar de secol XX, de nu chiar ale limbajului în general, Florile din Tarbes n-ar fi avut cum să intre în bibliografiile teoretice specializate, de la noi sau de aiurea, tocmai pentru că ocoleşte programatic „sistemul“. Într-un secol al teoriilor forte, în care structuralismul, poststructuralismul, neomarxismul, studiile postcoloniale ş.a.m.d. s-au întrecut (a se citi: eliminat reciproc) în încercarea de a-şi stabili un jargon şi un teritoriu disciplinar, această carte n-a avut ce căuta. Şi nu e greu de observat că în 1941, când a fost publicată – gestaţia ei acoperă însă tot deceniul dinainte – aparţine unei epoci a pre-teoriei, sau, în orice caz, unei epoci în care teoria nu dobândise încă ambiţiile absolutiste evidente odată cu emergenţa Noii Critici franceze. De aceea o receptare adecvată vine într-o epocă gata să denunţe „demonul teoriei“ şi să încerce reapropierea literaturii de valorile umanului şi ale „bunului-simţ“.
A trebuit, aşadar, să asistăm la fenomenul naşterii şi al morţii Teoriei – şi să parcurgem Mirajul lingvistic al lui Toma Pavel, Canonul occidental al lui Harold Bloom, Demonul teoriei al lui Antoine Compagnon, Literatura în pericol a lui Tzvetan Todorov sau Rămas-bun literaturii de William Marx, cărţi fondatoare pentru scepticismul faţă de „terorismul“ teoretic al secolului XX – pentru a putea reintroduce într-un „spirit de familie“ volumul lui Jean Paulhan.
Un volum, trebuie spus, din multe puncte de vedere vizionar. În primul rând pentru că alcătuieşte un fin rechizitoriu la adresa „terorismului“ literar practicat de ceea ce numim azi modernism (avangardism), dar sesizabil încă de la primele manifeste ale romantismului. Ţinta centrală a acestui rechizitoriu – a cărui tonalitate nu devine niciodată inchizitorială, ci mai degrabă superior-ironică şi amuzată – o reprezintă iluzia, devenită fetiş, a înlăturării oricărui tip de retorică din limbajul literar. Probabil că simptomul central al modernităţii în literatură – identificat sagace de Paulhan – vizează căutarea „originalităţii“, a „individualităţii“, a „cuvântului nou“, gata să înlăture din rădăcini vechea retorică, ba chiar orice formă de retorică. Simptom care afectează atât autorul individual, cât şi grupările centrale ale literaturii moderne. În modernitate, constată Paulhan, „scriitorul va încerca să fie personal până la punctul de la care nu mai poate nici să vadă, nici să spună decât ceva cu totul neaşteptat“ (p. 60). La fel se întâmplă la nivelul curentelor literare: „Că e vorba de simbolism sau de unanimism, de paroxişti sau de suprarealişti, nu există vreuna care să nu ne frapeze astăzi prin maniile ei verbale. Şi nu există vreuna care să nu se fi crezut fondată împotriva oricărui verbalism şi a oricărui procedeu – dimpotrivă, fiecare începe prin a descoperi cu multă energie un obiect: spiritul, omul, societatea, inconştientul, pe care şcolile anterioare l-ar fi disimulat prin cuvinte“ (p. 98).
De aici imaginarea istoriei literaturii moderne nu ca pe o devenire paşnică, în care autorii şi curentele conlucrează pentru evoluţia spiritului, ci mai degrabă ca pe un război „terorist“, fără reguli şi fără predictibilitate, în care consacrările scriitoriceşti operează cu un şir nesfârşit de excluderi (a se citi: eliminări) zgomotoase. Secolul XIX, căci aici se află originea „Terorismului în Litere“, e, pentru Paulhan, secolul „în care orice critic bun îi cunoaşte rău pe scriitorii timpului său. Fontanes şi Planche îl nedreptăţesc pe Lamartine; şi Nisard pe Victor Hugo. Nu poţi citi fără să te ruşinezi ce scrie Sainte-Beuve despre Balzac şi despre Baudelaire; sau Brunetière despre Stendhal şi Flaubert; sau Lemaître despre Verlaine şi Mallarmé; sau Faguet despre Nerval şi Zola; sau Lassere despre Proust şi Claudel. Când Taine vrea să impună un romancier, acela e Hector Malot. Când Anatole France impune un poet – acesta e Frédéric Plessis. Cu toţii, se înţelege de la sine, îi trec sub tăcere pe Cros, Rimbaud, Villiers, Lautréamont.“ (p 51). În relieful acestui inventar al lichidărilor teroriste se ascunde o vocaţie de moralist, pe care Paulhan nu şi-o ascunde, chiar cu costul de a părea un „reacţionar“ în epoca avangardelor. Faptul că a întreţinut relaţii strânse cu Paul Eluard sau cu André Breton nu-l împiedică să întoarcă, foarte subtil, armele împotriva mirajelor literare ale modernităţii.
Cu tot coté-ul moral şi cu tot farmecul ei stilistic (paradoxurile lui Paulhan sunt sclipitoare), cartea n-ar fi atât de valoroasă dacă n-ar fi denunţat două dintre iluziile fondatoare ale modernităţii literare: (1) iluzia fidelităţii limbajului, conform căreia ar exista sau ar trebui să existe o congruenţă perfectă între subiectivitate şi limbaj; (2) prejudecata constrângerii lingvistice, care pleacă de la postulatul că limbajul e, prin excelenţă, o formă de uniformizare a „gândirii vii“. Cele două simptome culturale sunt răspunzătoare, crede Paulhan, pentru impasul în care era pe cale de a intra literatura modernistă. Că a avut perfectă dreptate va deveni evident în cea de-a doua jumătate a secolului XX, când cultura postmodernismului a încercat să înlăture dead-end-urile puriste şi ermetice ale interbelicului. „Nu voiam decât să ne distanţăm faţă de un limbaj prea convenţional, şi iată că suntem pe punctul de a ne rupe de întregul limbaj uman.“ (p. 59). E, poate, mărturisirea cea mai caracteristică din Florile din Tarbes, din care decurg toate celelalte afirmaţii ale criticului.
Ca alternativă la căutarea înfrigurată a unui limbaj fantomatic, eseistul propune reflecţia asupra unei retorici care să nu elimine automat din sfera ei clişeul şi „locul comun“. Şi asta pentru că Paulhan are o viziune prin excelenţă optimistă asupra limbajului, capabil să exprime (ba chiar să nuanţeze) realitatea. Înseşi „locurile comune“ îşi depăşesc constant mizele prin „faptul că expresia lor e prin excelenţă oscilantă şi diversă, pretându-se unui dublu sau cvadruplu înţeles, ca un balaur de limbaj şi de reflecţie“ (p. 148). Decalajul dintre realitate şi cuvinte nu e privit de Paulhan ca o angoasă, în care ultimele sunt demonizate, ci mai degrabă ca garanţie a permanentei regenerări a discursului. Efortul modernist de a elimina programatic referentul din sfera de interes a literaturii e denunţat indirect prin postularea continuităţii dintre limbajul literar şi cel cotidian. Nu doar primul e polisemantic în sine (rezistând permanent clişeului), ci şi cel de-al doilea, demonstrează Jean Paulhan: „Ajunge să citim un poem, un discurs sau textul unei reclame, să urmărim o dezbatere politică sau o ceartă în familie, ca să ne dăm seama că şi cel mai mărunt dintre demersurile noastre aruncă în joc mult mai multe argumente şi justificări decât suntem în stare să observăm sau să înţelegem. Originea lor ne scapă. Cine încearcă să şi le amintească şi vrea să le formuleze ca idei clare nu ajunge să o facă decât deformându-le complet – în aşa fel încât puterea li se pierde, odată cu sensul lor adevărat“ (p. 118). Cuvintele sunt deformatoare în esenţa lor, iar practica limbajului e un important factor de de-clişeizare, din moment ce, notează aforistic eseistul, „Niciodată gândirea noastră nu ni se înfăţişează mai liberă de limbaj decât în clipa când îl folosim.“ (p. 109).
Puţini autori au simţit mai acut ca publicistul francez pericolul dezumanizării care a afectat cultura literară în secolul XX, în permanenţă căutare de „absoluturi“ întrupate în limbaj. Avangardismul interbelic cu manifestările sale ulterioare (Nouveau Roman), dar şi spiritul teoretic acaparant din a doua jumătate a secolului sunt probe incontestabile ale „Terorismului în Litere“, preconizat de Paulhan.
Toate aceste argumente fac din eseul lui Paulhan, taxat în epocă drept „reacţionar“ sau ostil la adresa curentelor inovatoare, să devină dintr-odată foarte actual – de aici şi interesul pentru traducerea cărţii într-o serie de limbi europene în jurul anilor 2000. Semn că epoca pre-teoretică a ajuns din urmă, printr-o ciudăţenie pe care doar dinamica internă a literaturii o poate explica, perioada post-teoretică. După toate deconstrucţiile din ultima jumătate de secol, care postulează abisul de netrecut dintre subiect şi limbaj, dintre autor şi cititor, dintre literatură şi societate, e încă nevoie de cartea acestui „anti-modern“, gata să exclame naiv: „o întreagă lume ni se oferă în limbaj!“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper