Cugetările reginei Elisabeta

Un articol de I. OPRIŞAN

Atât prin tradiţia de familie, prin tradiţia germană în general, cât şi prin propria formaţie intelectuală, regina Elisabeta a căpătat o largă deschidere către filosofie şi meditaţie.

S-a adăugat la aceasta şi predilecţia mişcării romantice, în crepusculul căreia autoarea a vieţuit şi pe care a continuat-o în multe privinţe.
Când se va alcătui o monografie temeinică asupra operei destul de întinsă şi diversă a reginei, se va vedea că reflecţia asupra lumii şi vieţii constituie una dintre caracteristicile fundamentale ale scrisului său, prin intermediul căreia îşi individualizează pregnant personalitatea artistică.
Dispunând de o asemenea rară înzestrare, era firesc ca autoarea să-şi direcţioneze eforturile şi către genul aforistic propriu-zis.
După cum rezultă din mărturisirile lui Louis Ulbach, personalitatea care „editează“ prima culegere de cugetări ale reginei, din 1882, şi le însoţeşte de cea mai amplă exegeză scrisă până acum asupra lor, Carmen Sylva ar fi ţinut secretă – cel puţin până în 1882 – activitatea sa în acest domeniu, aforismele fiind notate, pentru plăcerea ei, într-un album, direct în franceză – de altfel ca şi poemele – despre care nu ştiau decât puţine persoane din preajma ei.
Regina s-a lăsat cu greu convinsă să le arate.
Dar când Louis Ulbach şi-a exprimat – la citirea „unei pagini sau două“ – „mirarea şi admirarea“ sinceră, obţinu promisiunea că i se va trimite o copie la Paris cu „învoirea“ de a-şi exprima punctul de vedere critic.
Structurarea şi componenţa primei ediţii îi aparţin „editorului“, care declara fără echivoc: „Am aşezat în mod sistematic cugetările risipite. N-am dat toate variantele care s-au înfăţoşat închipuirii autorului (= autoarei), dar n-am corectat nimic, n-am schimbat nimic. Este textul original, sincer, autentic al unei opere remarcabile sub mai multe puncte de vedere, pe care-l prezint cetitorului francez“.
În schimb în ediţia a doua, din 1888, încununată cu Premiul „Botta“ al Academiei Franceze (în urma demersurilor întreprinse de Robert Scheffer) distribuirea şi ordonarea, „mai metodică“, îi aparţine chiar reginei, care elimina o parte dintre aforismele primului florilegiu din 1882 şi adăuga 175 aforisme noi (după G. Bengesco).
Volumul premiat, rămas de atunci neschimbat, cuprinde zece secţiuni, permisive trecerii cugetărilor dintr-un compartiment într-altul (Viaţa, Omenirea, Iubirea, Fericirea, Durerea, Spiritul, Arta, Datoria, Orgoliul, Politica) şi o diviziune finală: Diverse, deschisă tuturor celorlalte teme abordate tangenţial.
În genere, contemporanii reginei – Louis Ulbach, Anina Rădulescu-Pogoneanu, Violetta Montel-Neuschatz şi referenţii Premiului „Botta“ – au surprins cu justeţe unele dintre trăsăturile aforismelor autoarei, deşi statutul social al reginei i-au făcut pe toţi să pluseze în aprecieri.
E adevărat că ele sunt străbătute de „un sentiment poetic foarte delicat“, cum observa Louis Ulbach – doar autoarea îşi exprima, în paralel, gândurile şi în poezie. Ar fi poate interesantă raportarea frazelor aforistice la lirică.
Dar nu poate fi neglijată nici sentenţiozitatea fermă a multor cugetări de tipul: „Nu există decât o singură fericire: Datoria. Nu există decât o singură mângâiere: Munca. Nu găseşti decât o singură bucurie: Frumosul“.
S-a observat, de asemenea, că regina „îşi opreşte sinceritatea în public“, cu alte cuvinte că autoarea nu merge în introspecţii până la cele mai adânci straturi ale durerii sau că nu spune tot adevărul despre lumea din jur, cenzurându-se nu o dată, deşi e invocată şi „francheţea“ sau „candoarea îndrăzneaţă“ a altora.
Respingem asemenea caracterizări, deşi aparenţele par a le susţine.
În Impresiile unei regine – e adevărat, un text mai târziu (1905) – se vede limpede cât de profund îşi scrutează autoarea sentimentele şi reacţiile, dezvăluind public, de pildă, invidia şi durerea că regina Maria are doi fii drăgălaşi, iar ea a rămas fără nici un vlăstar.
Dar chiar în reflecţii nu se cade să nu observăm că ele au o cheie în perspectiva căreia trebuiesc judecate mai adânc, după cum rezultă din ultimul text al volumului. „Aforismele – scria autoarea, utilizând o frumoasă comparaţie – sunt ca albinele, încărcate de nectar, – însă înarmate cu un ac“. Prin cugetări, ea relevă hibe, dă învăţăminte, dar şi înţeapă, moralizează, vizând curăţirea societăţii de rele.
Alte calităţi precum „bunătatea“ sau „demnitatea“ – sunt cel mult ale reginei, nu ale scrisului său.
Mai fericit se exprimă Louis Ulbach, când consemnează discreţia aforismelor, care tind să circumscrie sufletul general uman, în perspectiva căruia Carmen Sylva priveşte şi propria-i fiinţă.
Dar cea mai îndreptăţită observaţie ce se întrevede printre rândurile caracterizărilor primului „editor“, cum se intitulează prefaţatorul, e sublinierea culturii imense, a „instrucţiei solide“, pe care regina o are şi care face ca multe dintre cugetările ei să semene cu ale antecesorilor. „O altă imputare – notează el – se poate face cugetărilor celor mai noi: ni se pare uneori că ele se înrudesc cu cugetările vechi, care par a fi strămoaşele lor“.
„Editorul“ invocă – pe lângă doamnele Angoult şi Swetchine, cu care o compară spre a o înălţa faţă de ele – numele lui Lamartine, Proudhon, La Bruyère. Dar numărul lor ar putea fi sporit, cu Marc Aureliu, Epictet, Cato, Baltasar Gracían, Pascal, Vauvenargues, Schopenhauer, etc.
Familiaritatea reginei cu cultura antică şi modernă rezultă şi din replicile pe care le dă unor predecesori sau din aluziile pe care le face, uneori, chiar în aforisme la Homer, Apuleius, Schopenhauer, Cervantes etc.
Personal, consider că cele mai multe aforisme ale reginei Elisabeta a României au fost scrise în momente de fericită inspiraţie. Durerea din care au răsărit le imprimă o acută tonalitate melancolică, după cum religiozitatea autoarei le ridică, cel puţin pe unele dintre ele, în zonele spiritualităţii înalte.
Dintre toate, cele mai realizate artistic ni se par cele grupate în secţiunea Iubirea, ce răsar neîndoielnic din experienţa nemijlocită sau reprezintă proiecţii ale aspiraţiilor ei.
Mai mult ca oriunde, Carmen Sylva propulsează aici cugetarea către mitologia şi filosofia dragostei. Am cita câteva exemple: „Dragostea este aceea care creează lumea, şi tot ea o duce la pieire; dea Domnul ca tot dragostea să o judece, la sfârşitul veacurilor“; „Un singur stâlp a dăruit Dumnezeu creaţiunii sale: iubirea“. Sau despre iubire în comparaţie cu prietenia: „Iubirea cere, prietenia dăruieşte“; „Iubirea nu vede cusururile, prietenia le îndrăgeşte“; „Dragostea dispreţuieşte prietenia, fiindcă se simte creatoare; dar nici prietenia nu ia în seamă dragostea, deoarece se ştie nepieritoare“.
Foarte importante sunt şi maximele din grupajul Omenirea – ce constituie o adevărată pledoarie pentru complexitatea şi delicateţea femeii, pentru lipsa de înţelegere a ei în principal de către bărbaţi, dar şi de semenele de acelaşi gen.
Rod al trăirilor profunde ale autoarei, ele sunt scrise cu un patos şi cu o frumuseţe a expresiei care se transmite chiar şi dincolo de tiparele genetice ale limbii în care au fost elaborate.
Cităm o cugetare care i-ar fi plăcut şi lui Blaga: „O fată tânără este un lan de grâu verde, sub zăpadă“. Sau alta care ar putea fi utilizată ca un veşnic memento: „O mamă e ca şi Dumnezeu: o chemi la vreme de nevoie, o uiţi în ceasul desfătărilor“.
În sfârşit, câteva cugetări referitoare cu adevărat la omenire în întregul ei: „În fiecare om clocoteşte un Prometeu, făuritor, răzvrătit şi martir“. Sau: „Bărbatul răscumpără păcatul strămoşesc pe câmpul de luptă, – femeia prin maternitate“.
Dar cea mai importantă, poate, din tot volumul, ni se pare reflecţia: „Cea ce deosebeşte pe om de animale este îndoiala“.
O preocupare specială a avut-o Carmen Sylva pentru definirea geniului. Câteva aforisme sunt de-a dreptul memorabile: „Geniul, ca şi Soarele de darnic, împrumută şi altora lumina sa“; „Geniul este un suveran cuibărit într-un bordei, – dar prin simpla sa prezenţă, bordeiul se preface în palat“. Sau: „Geniul este ca o sămânţă purtată de vânt, ce va să încolţească cine ştie unde, fără grija ţarinei care-l va hrăni“.
Ca în mai toate aforismele şi îndeosebi ca în cugetările scrise îndeosebi de poeţi, care caută cu orice preţ metafora revelatoare, reflecţiile reginei Elisabeta sunt pline de expresii înflorate ale gândirii şi simţirii, rezultate din prea plinul ei sufletesc, ca nişte adevăruri ce-şi cer întruparea cuvântului, ca nişte comparaţii imprevizibile, ca nişte opoziţii coexistente în aceeaşi noţiune sau ca împreunări ale unor sensuri antitetice ce-şi dezvăluie neaşteptat complementaritatea.
Extragem câteva sclipiri ale expresiei din foarte multele ce ar putea fi înfăţişate: „În tinereţe roşim, în vârsta matură plângem, iar la bătrâneţe surâdem, la fiecare dată pentru aceleaşi pricini“ (ne cheamă în minte fără să vrem poezia lui Blaga Trei feţe); „Puritatea poate exista şi fără candoare, dar candoarea nu poate exista fără puritate“; „«Simplu adevăr» este mai complex ca o femeie“; „Dumnezeu iartă – Natura niciodată“; „Cea mai mare fericire, ca şi cea mai mare nenorocire, este aceea de a nu mai dori nimic“; „Pana scriitorului aduce mai multă mângâiere decât religia, şi chinuieşte mai dibaci decât Inchiziţia“.
De dincolo de Timp, Regina ne îmbie, poate mai mult decât pe contemporanii ei, cu frumuseţile închise în tomuri prăfuite pe care am uitat să le mai deschidem…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper