Cu vălul pe faţă

Un articol de C. Stănescu

Cum mai interpretăm acum, la începutul secolului XXI, sintagma paşoptistă „Românul s-a născut poet“? – cu această întrebare începe „chestionarul“ pe care poetul Lucian Vasiliu îl lansează în Scriptor, noua revistă de la Iaşi. Respectiva sintagmă nu spune altceva decât spunea şi „Scrieţi băieţi, numai scrieţi!“ a altui mare paşoptist din epoca aurorală în care totul era de făcut şi începea să se facă într-o pornire contagioasă de entuziasm constructiv pe care, primul, Titu Maiorescu va încerca s-o „gâtuie“ cu al său „În lături!“, sintagmă ce stă, alături de entuziasm, la temelia spiritului critic în cultura română. Inepuizabilă, sintagma lui Alecsandri are resurse ce o fac nemuritoare: „O, ştiu că tot omul – spune cu filozofie Marta Petreu – se simte îndreptăţit să scrie şi să publice, ceea ce e foarte bine, şi că tot omul se simte îndreptăţit să fie membru în Uniunea Scriitorilor… (puncte de suspensie care ne dau un termen de gândire! – n.n.) Dacă Alecsandri ar fi spus că tot românul s-a născut muzician, pesemne că azi toţi s-ar fi simţit îndreptăţiţi să intre în Uniunea Compozitorilor …“ – glumeşte şi nu prea, în continuare, Marta Petreu. A doua întrebare a chestionarului priveşte efectul imediat al acestei „simţiri“ irepresibile. „Grafomania compromite literatura în România?“ Răspunsul poetei nu suferă echivoc: „În niciun caz.“ Aşa e: grafomania îi compromite pe grafomani! Dar îi „compromite“ într-adevăr?! „Avem – spune poeta – o literatură bună, în acest moment cultura română scrisă e mai bogată, mai inventivă, mai inovatoare şi mai performantă ca oricând în istoria ei. Grafomanii sunt ca buruienile într-un lan de cultură, dar nu ai ce face, eu cred că fenomenul e universal, trebuie să ne bucurăm de ei ca de o bogăţie a ecosistemului… cum ne bucurăm că găsim trei fraţi pătaţi, scaieţi şi ciocănaşi în lanuri…“. Pitoreşti, buruienile care îmbogăţesc, prin contrast, „ecosistemul“, produc la rândul lor valuri de maculatură literară ce-şi au „înotătorii“ (cititorii) lor inconfundabili. Maculatura literară (cu grafomanii ei) e… zaţul din cafeaua făcută la ibric: nu se bea, dar a făcut cafeaua să fie mai bună. Aşa şi cu produsele grafomanilor: fac mai vizibile, prin contrast, calitatea şi valoarea autenticei literaturi. Revenind cu o privire critică asupra expresivei sale metafore, eseista clujeană spune: „Deci, hotărât: grafomania şi structurile pe care ea se sprijină, adică 1. editurile comerciale (care publică orice – căci pe bani); 2. sistemul receptării (coruptibil ca orice sistem); şi 3. sistemul de intrare în Uniune (care este corupt la bază, căci şefii de filiale au transformat intrarea în uniune într-un mecanism de culegere de voturi şi colectare a simpatiei în favoarea propriei persoane) nu sunt cel mai mare pericol din cultura română, din literatura română“. Dintre cele trei care „nu sunt cel mai mare pericol!, cel de-al treilea din enumerarea poetei ar avea o oarecare legătură cu buruienile („scaieţii“!) sau „zaţul“ din cafea: afacere bănoasă pentru editurile comerciale, dar şi una rentabilă şi eficientă pentru „sistemul de intrare“ în ecosistem a buruienilor inevitabile, manipulabile, „berbecii“ corupţiei care pătrunde peste tot. De aici încolo ar porni o altă discuţie şi chiar o ceartă, căreia însă nu i se poate prevedea niciun capăt. Să convenim cu pacienţă şi resemnare că principala sau cea mai mare piedică din calea culturii este, cum spune Marta Petreu, sărăcia, lipsa banilor (care nici ei singuri, „n-aduc fericirea“!): „Altele sunt piedicile în calea culturii noastre, de pildă, sărăcia: nu sunt bani pentru reviste şi cărţi, banii sunt obţinuţi cu greu, cei care lucrează în sistemul cultural sunt plătiţi mai rău ca o femeie de serviciu etc. Apoi, nu sunt destui bani pentru finanţarea programelor de exportare a culturii româneşti. Apoi, în interiorul culturii sunt multe biserici şi bisericuţe, care, fiecare, impun cam prea violent propriile valori … Sunt multe conflicte în interiorul culturii noastre, adesea de natură ideologică (conflictul dintre comunişti şi naţionalişti, de pildă) moştenite din secolul trecut sau chiar din secolul XIX. În ansamblul ei, cultura română nu s-a eliberat încă de vechii idoli naţionalişti şi ortodocsişti… iar anticomunismul, justificat prin natura comunismului şi prin experienţa noastră istorică, este înţeles prea primar, prea rudimentar, în sensul că orice autor reacţionar are încă mari şanse să fie promovat pe toate canalele media drept model universal, cu condiţia să fi fost anticomunist… Iar excesul de anticomunism mai duce şi la indiferenţa «clasei de sus» (ca să folosesc formula lui Maiorescu) faţă de suferinţele mari ale «poporului de jos». Da, cred că şi acuma, ca pe vremea lui Maiorescu, care a diagnosticat maladia, între «clasa de sus“ şi «poporul de jos» este o prăpastie: «atâta conştiinţă câtă trebuie să aibă şi atâta ştiinţă câtă o pot avea»; adică, are stiinţă, dar nu prea pare să aibă conştiinţă. Ca intelectuali ce ne pretindem, eu cred că nişte idei de stângă moderată nu ne-ar strica defel. Mai cred că la noi a reizbucnit lupta între generaţii şi că uneori câmpul cultural românesc este dominat de o «neofilie fiziologică» de-a dreptul rigidă“. „Excesul de anticomunism“ semnalat dezaprobator de poetă nu-i desigur – ca orice exces – sănătos, ci expresia unei maladii ori suferinţe ascunse: suferinţa de a nu fi suferit, de exemplu. „Totalitarismul – spune Marta Petreu – intră în toate, de la religie la sexualitate, observa unul dinte autorii despre care am scris. Totalitarismul de extremă stângă, pe care în mod prescurtat noi îl numim comunism sau socialism, a intrat în vieţile noastre atingându-ne şi credinţele fundamentale, şi comportamentul intim. Faptul că încercăm să facem faţă teribilei opresări folosindu-ne de cultură, faptul că am încercat să supravieţuim, adică să rămânem în viaţă, biologic vorbind, folosindu-ne de cultură, a fost un fapt real şi în esenţă bun. Nu prea pricep la ce ar fi fost bună ieşirea din comunism fără oamenii care am trăit acolo, şi am trăit acolo nu pentru că am fi ales să trăim, ci numai pentru că s-a întâmplat să ne naştem când nu trebuia şi unde nu trebuia“. Aşa-numita „rezistenţă prin cultură“ ne-a dat un fel de „văl“ prin care „încercam fiecare în felul nostru să salvăm un spaţiu minuscul de libertate, de adevăr, de valoare, de autenticitate“. Ieşim din totalitarism cu efectele deprinderii de a fi purtat acest „văl“ protector de libertate (sau iluzia ei!): ca în filmul cu „doamnele afgane, purtătoare de văl pentru că era obligatoriu să-l poarte, iar sub văl erau fardate ca femeile europene: uite rezistenţa contra talibanilor, făcută prin cultura asumată ca mod de comportament – mi-am spus“! Probabil că excesul de „anticomunism“ de care amintea Marta Petreu vine şi din amintirea sâcâitoare a nesuferitului „văl“ sub care fiecare încerca, în felul său, să fie liber: arătăm aşa cum am ieşit din totalitarism, cu urmele „vălului“ pe faţă. Cine n-a purtat văl, să arunce cu piatra…
Amintirile criticului
„A scrie despre poetul şi criticul literar Gheorghe Grigurcu, o mare personalitate a culturii române, este o cutezanţă. Ce să spui mai întâi? În primul rând, e greu de explicat de unde vine această formidabilă forţă creatoare. Nu-i tocmai uşor, dimpotrivă, să te scoli, zi de zi, dimineaţa la ora cinci, să citeşti, să scrii, să scrii. Asta până la orele zece, unsprezece. Apoi, să scoţi la plimbare cei şapte câini. Să vorbeşti la telefoane, să rezolvi corespondenţa, să faci faţă şi altor cerinţe ale vieţii cotidiene. Sau să dai curs invitaţiilor de a participa, în calitate de preşedinte, la anumite Festivaluri literare din diferite oraşe ale ţării. De cincizeci de ani (din 1965), număr de număr, criticul literar Gheorghe Grigurcu colaborează la revista Familia. Alte colaborări, tot de zeci de ani, şi la revistele România literară, Viaţa Românească, Convorbiri literare. De luat în considerare şi munca depusă la zecile de cărţi publicate: poezie, critică şi istorie literară, publicistică, memorii. Tenacitate şi putere de muncă? Da, dar e puţin spus. Fiind considerat cel mai important critic literar de poezie, mă nedumereşte lipsa Domniei Sale din juriul Premiului Naţional de Poezie «Mihai Eminescu» de la Botoşani. La fel, având o operă poetică impozantă, ca valoare şi număr de cărţi, te întrebi pe bună dreptate, de ce nu se află printre nominalizaţii Premiului amintit? (…) Anul acesta, pe 16 aprilie, a împlinit şaptezeci şi nouă de ani. Să-l binecuvânteze Bunul Dumnezeu mulţi ani“. Am citat dintr-un encomion binemeritat care prefaţează dialogul avut de Vasile Proca cu poetul şi criticul Gheorghe Grigurcu la 8 octombrie 2006 la Sighetul Marmaţiei şi publicat în acest număr (5-6 2015) al revistei Scriptor. Cu sinceritatea şi directeţea care i-au adus multe antipatii, criticul face o serie de observaţii acute asupra literaturii actuale şi profilului noilor generaţii de literatori, despre „oportunismul“ şi „vălul“ unor scriitori din trecut şi din prezent. Cu privire la tinerii „furioşi“ şi poezia lor „pornografică“ are o părere relativ tolerantă, crede „că acest fenomen nu trebuie nici luat foarte tare în serios, nici batjocorit foarte tare. Pentru că este un fel de creştere a poeziei. Eu am spus că este un fel de acnee pe pagină“. Este o modă, „şi ca orice modă este perisabilă“. Ceea ce, din 2006 până acum, s-a şi confirmat parţial. Mai stabil şi bine consolidat în amintirea criticului şi al poetului rămâne trecutul, în care face o naturală, oportună distincţie între „judecata aplicată operei şi aplicată comportării omului. Scriitorul este condamnabil când a făcut compromisuri în scris, prin text. Nu ne interesează dacă nu şi-a plătit impozitele sau dacă şi-a înşelat nevasta.
Interesează numai dacă în scrisul său, fie că este vorba de opere de ficţiune, de publicistică, el şi-a călcat conştiinţa, plătind tribut unei conjuncturi nefavorabile. Este vorba, în primul rând, în epoca noastră, de compromisuri pe care scriitorii le-au făcut cu ideologia şi propaganda comunistă. Nu mai puţin, există un oportunism postdecembrist. Să spunem lucrurilor pe nume“. Şi le spune, dând câteva nume – foarte puţine! – dinainte şi după decembrie 1989. Dacă numele celor „dinainte“ îl justifică într-o măsură, celelalte îl dezmint în ceea ce susţine, fiind vorba de „inamici personali“ ai criticului, inamici care susţin valori pe care domnia sa nu le susţine, ba chiar, în mare măsură, le detestă: cine zice că Nichita Stănescu e un mare poet, e pasibil, după Gh. Grigurcu, de „oportunism“, ca să nu mai spunem că paradoxul unui mare scriitor şi oportunist ca Eugen Barbu, de exemplu, îl descumpăneşte teribil pe eminentul critic! Cu această excepţie, necorijabilă, din păcate, Gh. Grigurcu are, dacă nu peste tot dreptate, cel puţin îndreptăţirea spuselor lui despre trecutul „negru“ pe care l-am străbătut cu toţii, cu sau fără „văl“ pe faţă. Întorcându-se în timp, Gh. Grigurcu deapănă amintiri cu şi despre Nicolae Labiş şi Şcoala de literatură de unde a fost dat afară pentru că l-a vizitat, la Mărţişor, pe Tudor Arghezi şi i-a făcut o vizită Ecaterinei Bălăcioiu, fosta soţie a lui Eugen Lovinescu, „a cărui fiică avea la Paris o activitate care deranja regimul. Vorbea la postul de Radio Europa Liberă alături de soţul său, Virgil Ierunca, criticând aspru regimul comunist din ţară. A fost o şedinţă de demascare – îşi aminteşte criticul – după tipicul comunist. Desfăşurată chiar în seara de Crăciun, în 24 decembrie. Şi s-a votat în unanimitate, nu se putea altminteri, excluderea mea din acest colectiv sănătos. A trebuit să părăsesc cât de poate de repede clădirea respectivă, unde, fie vorba între noi, nu mă simţeam prea bine (…) Am plecat de acolo fără mari regrete. Labiş a fost alături de mine până în ultimul moment. La plecare mi-a dăruit câteva cărţi. Printre care un volum din opera dramatică a lui Lucian Blaga. Volumul doi, pe care peste un an Lucian Blaga mi-a dat un măgulitor autograf. Nu l-am mai revăzut pe Labiş care, după cum se ştie, a murit, în împrejurări încă neclare până în momentul de faţă, un an mai târziu, în decembrie 1956“. Amintiri de neşters ale unui mare critic…
Testamentul unui poet
Două stele călăuzitoare a avut în scurta lui viaţă (1955 – 1990) pe care s-a grăbit s-o părăsească Aurel Dumitraşcu: poezia şi prietenia. Poetul moldovean de pe Valea Sabasei – o sihăstrie „plină de cărţi şi de singurătate“ – îi scrie de la Borca prietenului ieşean Lucian Vasiliu: „Corespondenţa noastră nu poate fi o plictiseală cu pene la pălărie, corespondenţa noastră are un sens, ea va avea întotdeauna ceva constructiv în sine… Nu vreau să-mi scrii, dacă nu doreşti, un prieten este totuşi o religie; o «bisericuţă» întâmplătoare n-ar avea sens“. O seriozitate necomună şi o febrilă căutare a încrederii şi a purităţii greu de aflat în era suspiciunii şi a iluziilor „întinate“. Un poet pur şi un om curat îşi căuta „dublul“, ferindu-se de „prieteni“ şi de „bisericuţe“: „Spun aceasta pentru că şi mie-mi scriu tot felul de tovarăşi, dar nu-mi face nicio plăcere să le scriu, deşi ei cred că-mi sunt prieteni. Nişte discuţii plângăcioase n-ar avea sens. Nu avem timp de banalitate, de spânzurători cu şnur de catifea. Avem de scris, de «încâlcit» poveştile seci, eu unul trăiesc cu sentimentul că nu am scris capodopere (nu râde!), dar simt că sunt Altfel…“. Un dor romantic de fugă, de evaziune în ţinutul menit să-i apere cultul frumosului şi al poeziei ,,printre oameni de o copleşitoare incultură, oameni preocupaţi numai de competiţii şi noroi (citeşte: bani). A pleca este unica raţiune a salvării“. Se simte un nomad, „ador drumurile. Ce bine semăn cu ţiganii, din acest punct de vedere! Eu nu am câştigat niciodată nimic, nu m-a interesat câştigul, nu doresc să fiu «cineva». Poezia nu mi se pare deloc o glorie, cred că nu doresc decât să fiu lăsat în pace, să nu mă cert cu tot felul de impostori, cu haimanale pline de jeg“. Are nevoie de încredere, una neatinsă de viciul rivalităţii, al invidiei, interesului meschin şi competitiv, „îmi place încrederea, spune el, de exemplu încrederea cu care pariază D. R. Popescu pe mine, în Tribuna. Omul acesta face ceva în plus: îmi respectă textele … a simţit că decenţa mea nu este frică, iar sensibilitatea mea nu este nişte făină albă“. A simţit că este un idealist plin de talent care sfidează cu inocenţă şi umor nepervertit „bisericile“: „Tu ştii că n-am văzut Iaşi-ul?! Spune bisericilor că într-o zi va veni un turbat să le spună prostii. Şi vom bea un pahar de otravă în ciuda lor!“. De la înălţimea neverosimilei sale purităţi, poetul acesta din stirpea genială a unui Nicolae Labiş oferă urmaşilor, foştilor săi contemporani, cea mai lucidă viziune asupra generaţiei, a „noului val“ din care îi făcea plăcere să facă parte: o viziune pe care niciun critic literar de atunci şi de după aceea n-a fixat-o şi n-a formulat-o atât de complet şi de memorabil, cu mai mare pertinenţă decât el. Textul pe care i-l trimite la 02.11.1979 lui Lucian Vasiliu poate fi „înfiat“ şi inclus în opera critică de oricare dintre criticii care au publicat de atunci încoace o Istorie a literaturii române contemporane. Iată acel text memorabil, intitulat Valul ’80,  un text încărcat şi de o semnificaţie testamentară: „Se pare că vehiculata idee de «generaţie» a devenit mai mult decât atât, că este vorba, de fapt, de un «complex de generaţie». Dar acesta din urmă mi se pare un simptom al certitudinii că ne aflăm în faţa unui nou val de scriitori (poeţi, în cazul de faţă) de indiscutabil talent, val sudat ideologiceşte, dar diversificat stilistic. Un val «acharné», s-ar zice, dar lupta acestui nou val nu este una de nimicire a poeziei anterioare, de negare a unor valori deja stabilite, ci de afirmare a unei noi sensibilităţi, mai puţin concupiscente, mai puţin idilice, o sensibilitate în care ironia şi absurdul par a-şi da mâna, dar în spatele cărora există, de fapt, o nesfârşită tristeţe, un acut sentiment al realităţii fragile, o imensă responsabilitate în faţa unei lumi care-şi demitizează până şi liniştea (sau mai ales liniştea). Poeţii noului val impun prin gustul artistic inconfundabil; se poate spune că sunt o generaţie erudită, poezia lor nu este livrescă (cum s-a spus), ci inteligentă, ei nu pot scrie «frumos» pentru că par «plictisiţi» de imensitatea poeziilor «frumoase», dar care nu spun nimic, ironia lor nu-ţi dă sentimentul de burlesc, ci de gravitate şi responsabilitate în faţa fiecărei clipe. Nu se refugiază în incongruenţă şi absurd (cum li s-ar părea celor cu o sensibilitate vetustă, neintegrabilă în circuitul existenţei spirituale moderne), senzaţia pe care o dau, de «homo ludens», este un semn că ei ard continuu, că încăpăţânarea şi neastâmpărul lor au un substrat constructiv, reflectat în actul creaţiei. Ei sunt conştienţi de inocenţa comună a multor gesturi generatoare de catastrofe. S-ar putea spune: valul ’80 nu ştie să iubească îngerii, nu ştie să confunde poncifele cu valoarea. Acest val afirmă libertatea de spirit a unei ţări, România, umanismul neviciat al unor oameni care ştiu ce sunt, de unde vin, unde se duc. Acuta conştienţă a ireversibilităţii respiraţiei îi face să fie o generaţie unitară (adică solidari în plan spiritual; de aici şi siguranţa că ei vor «naşte» o literatură mare), «bună», aş spune, gloria părându-li-se un basm vechi şi neînţeles, poezia fiindu-le nu religie (poţi fi religios şi să nu participi), ci singurul mod prin care-şi justifică exemplar lupta şi trecerea. Reacţiile criticii vor fi diverse, mulţi vor încerca să anihileze forţa originalităţii noului val, căutând «surse» în poezia de aiurea. Dar nu ştiu cine va putea contesta superba victorie a unei sensibilităţi inconfundabile asupra abundenţei dulcegăriilor poetice, prea masiv prezente în presa literară din ultimii ani. A «paria» pe Traian T. Coşovei, Emil Hurezeanu, Aurel Pantea, Matei Vişniec, Lucian Vasiliu, Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu, Eugen Suciu, Ion Stratan, Ştefan Mitroi, Petru Romoşan, Dumitru Chioaru etc. înseamnă a consimţi la ideea că noua generaţie va da culturii noastre câţiva poeţi inconfundabili. Şi dacă am omis unele nume, e un semn că sunt conştient de existenţa altor talente reale, pe care le aştept cu bucurie şi încredere. Aurel Dumitraşcu, Borca, 2.11.1979“. Merită să fie ţinut minte acest portret de generaţie şi testament spiritual al poetului de la Borca. Şi merită să fie ţinut mereu pe masa de lucru a noilor „valuri“ de luptători cu morile de vânt ale poeziei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper