Cu calm, sper, despre grabă

Un articol de Raluca Bujor

Una dintre zilele ce a trecut a stat pentru mine sub un ciudat semn al grabei. Nu în sensul în care eu însămi am fost grăbită, ci în acela în care acest subiect s-a tot învârtit în jurul meu. Am discutat despre grabă pornind de la un dialog platonician în cadrul unui masterclass, apoi m-am lovit de suflarea galopantă a grabei într-o discuţie inflamată cu câţiva prieteni.

Dar, în fond, ce este graba? Un fel de impuls geometric, alegerea celui mai scurt drum între două puncte? Acesta este linia dreaptă, recte separaţia rapidă, transversală, chiar dacă între lucruri deloc indiferente. Şi dacă ar fi aşa, ce înseamnă asta? Ce e la lucru într-un atare impuls „geometric“? Iluzia unei egalităţi a drumului ales, să zicem:  „domne’, tot acolo am fi ajuns, aşa că hai să n-o mai lungim!“. Posibil, dar a ajunge tot acolo pe o cale mai scurtă nu poate fi acelaşi lucru cu a face acelaşi lucru, doar că pe o cale mai lungă. Există un rest. Nu, există mai mult decât un rest, există o posibilă ratare, sau, în orice caz, o îngustare. La o adică, între naştere şi moarte avem tot un drum. Dar, în acest caz, există o diferenţă pe care cred că puţini o pot contesta între drum drept şi drum lung, întortocheat. Doar cel din urmă e văzut ca fiind o dovadă a plenitudinii vieţii persoanei în cauză, o dovadă a faptului că şi-a trăit viaţa. Dar ce ar putea fi aşa ceva precum o linie dreaptă între naştere şi moarte? O viaţă netrăită „aşa cum se cuvine“? O viaţă subjugată? Un organic anonim, să zicem?
În limba română, avem o binecunoscută rimă care denunţă graba, o ştim prea bine: „graba strică treaba“. Acelaşi denunţ se regăseşte indirect într-o altă formulă obişnuită adesea: „fiecare lucru la vremea lui“. Dar acest accent pe treabă şi pe lucru poate fi înşelător. Nu doar activităţile au nevoie să fie desfăşurate într-o ordine (căci ce este graba altceva decât încălcarea ordinii?), nu doar exteriorul nostru ascultă de o astfel de rostuire, ci şi, bineînţeles, interiorul (e, ca de obicei, greu să eviţi opoziţiile).
Care ar fi însă opusul grabei? Zăbava, tihna, răbdarea? De menţionat ar mai fi şi că graba nu înseamnă tot ceea ce e rapid. Un allegro, de pildă, nu e vreun moment pur şi simplu în grabă. Tot aşa, nici lumina nu e grăbită…
Dar cum putem să recunoaştem graba (proprie sau a altuia)? După ce criteriu? S-ar părea că avem un „ceas“ interior care ne sesizează când îi învârtim în grabă acele. Am folosit aşadar pe nesimţite o referinţă la timp, la o vreme a lucrurilor şi a noastră. Cert este că, pentru ca aşa ceva precum „graba“ să poată fi sesizată şi denunţată, e necesar să existe o formă de ordine sau de rânduire. Ceea ce înseamnă că graba nu trebuie izolată în discuţii aşa-zis morale, în fond, moraliste, sau în judecăţi de felul:  graba e rea, tihna e bună. Temeiul acestei repartiţii trebuie recuperat. Or, el nu poate fi de ordin moral, ci, mai întâi, ontologic.
Există o întocmire în lucruri, în trupul vegetal şi-n cel animal, o anume dispoziţie în întâlnirile noastre şi o alta în cuvintele pe care le proferăm – una e graba din sere, alta cea din faţa altarului şi încă alta cea din impresii şi păreri. Dar întocmirea sau ordinea din urmă e un deziderat. Sau există şi aici un ceas interior, care sună de fiecare dată când o luăm înaintea sau stăm înapoia realităţii prin vorbele noastre? Şi ce feluri de a o lua înainte sau de a sta înapoi prin cuvinte există? Câteva ar fi: speculaţia de dragul speculaţiei, prejudecata, judecata, ordinul,  etichetarea.
Dar poate că nonverbalul arată mai bine ce este graba. De pildă, tonalitatea grăbită este una în creştere. Iar privirea, una încruntată. Într-o parte un efort vocal care să susţină un exces, în cealaltă, cute care să semnaleze părăsirea netezimii, adică a continuităţii, adică a posibilităţii atingerii întregii suprafeţe (atingerea presupune tihnă de cele mai multe ori). O modificare a interiorului şi o alta a exteriorului. Atât vocal, cât şi epidermic, graba presupune a lua ceva de la altceva şi, paradoxal, a concentra, a condensa (nu a extinde): vocal, energie din celelalte funcţii, iar epidermic, suprafaţă de contact cu lumea. În cazul discursului, se întâmplă ceva asemănător: atunci când ne grăbim să tragem concluzii deşi, de pildă, celălalt nici nu a terminat să spună ce are de spus, nu facem altceva decât să luăm şi să concentrăm (să îndesăm?).
O formă exacerbată pe care o poate lua graba este harţa, sau, mai sus decât ea, cearta (ca forme secundare ale discuţiei). Ambele sunt momente în care „atingerea“ se pierde, iar îngustarea, mână-n mână cu concentrarea, e maximă. Cuvintele sar dintr-o parte în alta ca nişte săgeţi, propoziţiile nu apucă să-şi răspundă, nemaiexistând defel dorinţa unui răspuns. Atunci discursul e obligat să funcţioneze invers decât îi este propriu, săpând prăpăstii, iar nu legând oameni prin vorbe şi prin ceea ce se află printre ele (pentru a nu cădea în intelectualism în privinţa naturii limbajului).
În fond, graba e făcută posibilă de o dorinţă: vrei să ajungi undeva cât mai repede cu putinţă şi poate că acel undeva unde vrei să ajungi nu se poate atinge decât la pas domol, metaforic vorbind. Apoi graba, pripa mai presupun o izolare, o focusare sau fixaţie pe ceva, luând atenţia dinspre tot restul şi concentrând-o, focalizând-o. Ea duce astfel la o înlăturare a ansamblului, a cadrului mai larg. Am găsit până aici în actul grăbit dorinţă, luare, concentrare/condensare, îngustare/focusare. Există aşadar atât dorinţă în grabă, dar şi o formă de zgârcenie, de închidere faţă de ansamblul respectivei situaţii. Mai mult luăm decât dăm exteriorului.
Mai departe, graba implică ideea unei posibile şi acum ratate sincronicităţi, sau, poate mai mult de kronos, a unei posibile sumpatheia, sau, al oricărui sun-  sau co-. Graba presupune o ieşire în decor, sau doar o alunecare, în afara tandemului, a duo-ului, sau, mai larg, a ceea ce grecii antici numeau harmonia. Între ce şi ce? Între mine şi ritmul firesc al acţiunii pe care o am de dus la bun sfârşit; între propriile mele gânduri şi ceea ce (mi) se întâmplă; între ceea ce eu judec şi celălalt spune.
Oricum, de cele mai multe ori, nu suntem în tandem. Ne trezim fie într-un pas impus de societate (la ora actuală, accelerarea e o valoare în sine), în acel binecunoscut ritm al zilei de muncă, fie într-unul impus de propriile noastre temperaturi interioare, fie de felul în care cineva din apropiere ne poartă.
Momentul în care remarcăm graba este momentul în care consecinţele ei devin vizibile, palpabile: treaba nu a mers, respectiv părerile ne-au fost prinse în flagrantă inadecvare. Dar dacă există o grabă fundamentală omului ca om, singura fiinţă capabilă să fie grăbită (în ambele sensuri, activ şi pasiv), atunci ea e instituită pe altceva, pe un tandem în care omul ar putea şi ar trebui să stea tot timpul, dar nu ajunge acolo.  Dansăm (singuri) fără a asculta muzica?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper