Conştiinţa în inconştienţă

Un articol de DORU MÃRGINEANU

Poate spre mirarea unui cititor dominat de actualitate, după titlul de mai sus nu urmează o discuţie a deficitului de responsabilitate al vreuneia dintre componentele societăţii noastre, nici chiar al celor a căror iresponsabilitate poate avea consecinţe grave greu de reparat. Dintre mai multele nuanţe ale termenilor antonimici din titlu, aici mă refer la sensurile primordiale ale conştiinţei, drept perceperea de către fiinţa umană a propriei existenţe şi a lumii înconjurătoare, şi ale inconştienţei, ca pierdere sau alterare a conştiinţei în stări de suferinţă neuropsihică. Prilejul de a aborda acest subiect dificil şi deloc amuzant mi-l dă apariţia recentă în seria de ştiinţe a Editurii Odile Jacob din Paris a volumului Un creier atât de strălucit (Un si brillant cerveau) de dr. Steven Laureys. Acesta prezintă pentru un public larg realitatea tulburătoare şi dramatică a stărilor de alterare acută sau cronică a conştiinţei ca urmare a unor leziuni cerebrale grave. Autorul este un încă tânăr profesor de neurologie, care conduce în spitalul universitar al Universităţii din Liège (Belgia) o amplă echipă de medici şi cercetători, consacrată stărilor de comă, el fiind unul dintre cei mai reputaţi specialişti mondiali în domeniul stărilor în care conştiinţa este alterată.
Volumul menţionat, cu subtitlul Stările-limită ale conştiinţei, reuşeşte să prezinte o problematică ce poate fi ocazional terifiantă într-un stil lizibil şi plăcut, colorat prin evocarea de multiple elemente anecdotice, inclusiv personale. Astfel, cartea debutează cu scena unei scurte pierderi de cunoştinţă a autorului care, fiind student la medicină, a făcut o sincopă la vederea sângelui într-o operaţie de mică chirurgie. Iar un capitol este dedicat discuţiei modului în care funcţionează lumea cercetării ştiinţifice în domenii ca acela al autorului. O lume animată de fascinaţia explorării necunoscutului, dar reglată de constrângeri impuse de munca în echipe complexe, în care specialişti din diverse domenii utilizează metodologii costisitoare, contribuind la realizări imposibil de atins individual. O lume în care respectul şi colaborarea internaţională coexistă cu competiţia acerbă şi din care nu lipsesc invidia şi omenescul răuvoitor.
Subiectele-pivot ale acestui volum sunt predominant dintre cele grave: stările de comă, de conştienţă minimă, condiţia vegetativă ireversibilă, sindromul locked-in în care pacientul este conştient, dar nu poate nici mişca, nici comunica verbal, având toţi muşchii paralizaţi, definirea morţii cerebrale şi donaţia de organe după deces. Această problematică are în prezent, din păcate, o incidenţă deloc neglijabilă. Opinia publică ia cunoştinţă doar de celebrităţile pe care accidente traumatice, cardiovasculare sau cerebrovasculare le aduc în stare de comă, urmată de o condiţie vegetativă ireversibilă. Aşa au fost în ultimii ani cazurile premierului israelian Ariel Sharon şi prinţului Friso din Olanda, şi este încă situaţia campionului Michael Schumacher. Dar cazuistica este, din nefericire, cu mult mai amplă, dat fiind că accidentele de circulaţie şi accidentele vasculare sunt cauze frecvente de mortalitate în ţările dezvoltate economic. S. Laureys citează că doar într-o ţară relativ mică, ca Belgia, în fiecare an, mai mult de 150 de noi pacienţi ajung, din aceste cauze, într-o stare de conştiinţă alterată. În afara evenimentelor brutale pe care le numim accidente, şi demenţa avansată provoacă o stare de conştienţă minimă în care mişcările devin predominant doar reflexe comandate la nivel subcortical. Aşa este în demenţa de tip Alzheimer (cea mai frecventă), dar şi de alte tipuri, atunci când pacientul nu mai recunoaşte persoanele apropiate şi nici nu se mai recunoaşte în oglindă. Iar înmulţirea cazurilor de demenţă senilă însoţeşte inevitabil prelungirea duratei de viaţă, deci îmbătrânirea populaţiei.
Incidenţa considerabilă, combinată cu penibilul extrem pentru pacienţii implicaţi şi pentru familiile lor conferă o relevanţă incontestabilă problematicii medicale prezentate de doctorul Laureys. Dar cartea sa nu se limitează la prezentarea doar a unor situaţii reprezentative pentru condiţiile de maximă gravitate menţionate, ci discută şi manifestări particulare nepatologice ale stării de conştienţă. Astfel este faptul că, în mod natural, în timpul somnului profund (numit „somn cu unde lente“) nu suntem conştienţi, dar suntem parţial conştienţi în fazele de somn numit „paradoxal“. Atunci visăm, iar creierul nostru are o activitate la fel de intensă ca în starea de veghe. Există şi o stare de vis lucid, când persoana care visează este conştientă că visează şi poate exercita un control conştient asupra desfăşurării visului. Denumirea de „vis lucid“ a fost dată doar la începutul secolului trecut, dar respectiva stare fusese remarcată încă din antichitate. Aristotel s-a referit la ea şi numeroase alte menţiuni explicite au apărut atât în istoria culturală europeană, cât şi în practicile yoghine indiene. Semnalez că, aparte de studii specializate, visarea lucidă este obiectul şi al unor volume de largă audienţă, precum cele ale cercetătorului american Stephen LaBerge, care şi-a consacrat întreaga activitate acestui subiect.
Spre deosebire de conştienţa parţială din timpul somnului paradoxal, în caz de somnambulism o persoană aflată în somn profund circulă şi, eventual, face diverse activităţi de care este total inconştientă. Această tulburare a somnului, care este relativ frecventă la copii, dar dispare adesea la adolescenţă, ilustrează şi ea multitudinea stărilor în care conştiinţa este modificată. Printre aceste stări o relevanţă specială o are aşa-numita „experienţă aproape de moarte“ (near-death experience – NDE) relatată de persoane care au fost pe punctul de a muri, dar au revenit din starea de moarte clinică datorită dezvoltării tehnicilor de resuscitare cardiacă. Aproape toate, anume 90% din persoanele care au trecut prin experienţa morţii iminente relatează că se simţeau extrem de bine, nu mai resimţeau nici o durere, iar o considerabilă majoritate (70%) menţionează că vedeau o lumină strălucitoare, adesea apărând la capătul unui tunel. S. Laureys nu discută asemănarea acestei viziuni cu celebra imagine a „urcării la cer a celor aleşi“ din pictura cu acelaşi nume a lui Hieronymus Bosch, dar alţi cercetători ai NDE au remarcat-o. Similitudinea este cu adevărat tulburătoare, dacă ne gândim că Bosch a pictat acel tablou în anii 1490, într-o vreme când nici nu putea fi vorba de resuscitarea cardiacă. Să mai semnalăm şi că marea majoritate (80%) a celor care au raportat că au trecut printr-o NDE s-au văzut părăsindu-şi propriul corp fizic, având astfel o „experienţă extracorporală“ (out-of-body experience – OBE) de plutire în afara corpului, pe care şi-l percepeau din afară (autoscopie). OBE şi percepţia autoscopică nu sunt fenomene prea rare, căci aproximativ 10% dintre noi le-am trăit, aşa cum relatează S. Laureys o astfel de experienţă a sa şi cum poate confirma şi sussemnatul! Experienţa extracorporală nu este asociată doar cu NDE, ci poate fi indusă de factori foarte diverşi: eforturi fizice extreme, stimulări directe electrice sau magnetice ale creierului, efort mental de meditaţie practicat de călugării budişti şi, mai ales, droguri psihedelice, ca binecunoscutul LSD şi mescalina. De altfel, trăirea de experienţe mentale diferite de starea normală de conştienţă este însuşi scopul căutat de utilizatorii de droguri psihedelice. Printre aceştia nu o dată s-au aflat şi celebrităţi, mai ales din domeniul artelor (The Beatles, Stanley Kubrick, Aldous Huxley etc.), dar nu numai, ci chiar laureaţi Nobel pentru ştiinţe (Francis Crick, Kary Mullis)! În scurtul eseu The Doors of Perception, Aldous Huxley şi-a descris propria „ieşire din realitate într-o falsă Nirvana“ sub influenţa drogului mescalină.
O carte consacrată stărilor de alterare a conştiinţei, care se adresează unui public larg, nu poate intra în subiect fără să prezinte mai întâi elementele de bază referitoare la suportul material al conştiinţei şi la metodologia experimentală de evaluare a stării de conştienţă. De aceea, în primul capitol, profesorul Laureys trasează succint alcătuirea şi funcţionarea creierului omenesc, inclusiv cartografierea zonelor din creier care corespund motricităţii şi diferitelor tipuri de senzaţii (vizuale, tactile etc). Iar al doilea capitol prezintă, evitând detaliile tehnice, metodele de evaluare precisă a stării funcţionale a creierului. Electroencefalografia continuă să fie de mare utilitate, permiţând înregistrarea activităţii electrice cerebrale şi a potenţialelor evocate în creier de stimuli externi. Esenţiale sunt însă două metode mai noi de imagerie medicală, derivate din cercetări biofizice şi evoluţii tehnice avansate. Tomografia prin emisie de pozitroni şi imageria prin rezonanţă magnetică funcţională permit vizualizarea precisă a zonelor din creier care devin active atunci când persoana are o anumită activitate mentală, de exemplu când efectuează calcule sau ascultă muzică etc. Cu aceste tehnici echipa profesorului Laureys a pus în evidenţă faptul că pentru a fi conştient nu e nevoie ca tot creierul să fie funcţional şi a putut identifica semne de conştienţă la pacienţi consideraţi în stare vegetativă.
Subiectele referitoare la studierea, caracterizarea şi (eventual!) tratamentul stărilor în care conştiinţa este sever afectată, ca şi discuţia finală a perspectivelor de viitor ale domeniului sunt excelent prezentate, conferind cărţii un interes major incontestabil. Însă tentativa autorului de a arăta semnificaţia conceptului de conştiinţă umană este mult mai puţin convingătoare. Natura conştiinţei este, poate, cel mai persistent măr al discordiei filosofice între cei care consideră că nu există altceva decât lumea materială şi cei care admit şi existenţa spiritualităţii, distinctă de materie. Opţiunea strict materialistă a lui S. Laureys îl face să nu menţioneze cartea Evoluţia creierului şi crearea conştiinţei (Evolution of the Brain: Creation of the Self, Routledge, Londra, 1989) a marelui neurofiziolog John C. Eccles, laureat al premiului Nobel. Pare imposibil ca profesorul Laureys să nu cunoască cea mai consistentă sinteză despre evoluţia biologică ce a dus la saltul calitativ unic al conştiinţei umane, dar el probabil preferă să ignore viziunea dualistă din acea operă fundamentală, căci… şi savanţii tot oameni sunt!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper