Constantin Călin – discreţia faptei durabile

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Dintre scriitorii băcăuani afirmaţi în ultima jumătate de secol, în primul rând cei din cercul constituit în jurul revistei Ateneu, serie nouă, apărută în anii ’60, nici unul, poate cu excepţia lui Ovidiu Genaru, nu mi se pare mai ataşat de urbea lui Bacovia ca istoricul culturii, criticul şi eseistul Constantin Călin. Coborât în târgul Bacăului din Nordul de veche şi nobilă spiritualitate al Bucovinei, unde s-a născut acum 75 de ani – aniversare ce îmi prilejuieşte aceste rememorări –, trecut printr-un auster liceu militar, eminent absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Iaşi, Constantin Călin s-a dedicat în primul rând studiului biografiei şi operei celui multă vreme „adormit pe cărţi într-o provincie pustie“. La propriu şi la figurat. Fapt esenţial, criticul a înţeles că pentru a pătrunde în adâncurile nu oricui accesibile ale liricii marelui poet şi ale bacovianismului, aşa cum postula Perpessicius, este imperios necesar să cercetezi şi chiar se retrăieşti pe cont propriu istoria atestată documentar sau de alte felurite mărturii, nu puţine vii şi inedite, a locului şi lumii în care s-a format şi a scris Bacovia, să descifrezi mecanismul psiho-social ce a înrâurit, în fond, opera celui care a influenţat puternic evoluţia poeziei româneşti a secolului XX. După ce a fost receptat mai întâi de poeţi ca Eugen Jebeleanu, A.E. Baconsky, Ion Caraion sau Dinu Flămând, după unele studii şi eseuri de referinţă ale mai multor critici, Bacovia şi-a aflat în Constantin Călin biograful şi exegetul cel mai devotat şi cel mai aplicat. Profesor de literatură, autor de eseuri, diarist, jurnalist, conducător de gazete în diverse perioade, criticul este şi va rămâne înainte de toate biograful, analistul şi comentatorul care ni l-a revelat la adevăratele dimensiuni pe Bacovia, omul şi poetul. Au fost, sunt şi vor mai fi desigur destui critici şi istorici literari autori de cărţi importante, unele fundamentale, dar foarte puţini au în bibliografia lor sinteze care aproape epuizează o temă, un subiect, un fenomen şi se înscriu ca repere de neclintit şi de neocolit în istoria literară. Altfel spus, sunt rari criticii şi istoricii literari care pot aspira la ceea ce Călinescu preconiza a fi „fapta văzută din viitor“. Constantin Călin, prezenţă discretă în viaţa literară, dar pregnantă în viaţa literaturii, este unul dintre aceştia.
Trei masive volume, însumând peste 1.500 de pagini, compun opera sa de biograf şi exeget al lui Bacovia. Primele două alcătuiesc ceea ce el a numit semnificativ Dosarul Bacovia, privind omul, epoca şi, respectiv, opera, al treilea fiind cel intitulat În jurul lui Bacovia. Glose şi Jurnal. Ele se citesc ca nişte naraţiuni critice cu mai multe niveluri şi cu numeroase personaje. Descriere, portret, evocare, document, mărturie inedită şi, bineînţeles, analiză şi chiar psihanaliză, toate concură la refacerea traiectoriei destinului unui mare poet al secolului trecut, pe fundalul unei istorii nu o dată ostile. Mărturiseam la data apariţiei volumului întâi al Dosarului Bacovia că nu l-aş fi bănuit pe Constantin Călin de atât elan epic. Descriind urbea lui Bacovia aşa cum arăta ea la finele veacului XIX şi în primele decenii ale secolului XX, criticul conturează cu o pană pe cât de sigură, pe atât de inspirată, tabloul târgurilor de provincie din Moldova de odinioară cu a lor dominantă culoare cenuşie. De altfel, una dintre temele Dosarului Bacovia, tratată direct sau implicit, este tema provinciei. Mai întâi, istoricul culturii ia în discuţie ideea de provincie, văzută diacronic, care „s-a modificat de câteva ori“. Îndeosebi în perspectiva Marii Uniri, când „răspunderile morale şi materiale pe care «centrul», capitala politică şi culturală a ţării, le are nu numai faţă de provinciile româneşti din afara hotarelor, ci şi faţă de «provinciile» aflate în interiorul lor“, dar, cum era firesc, îndeosebi după 1918. Din păcate, Marea Unire s-a produs însă „înainte ca problemele politice, economice şi sociale (între ele, cea mai gravă aşa numita «cestiune ţărănească») să fi fost rezolvate“. Încât, după euforia Marii Uniri – „prind să iasă la iveală inegalităţile, diferenţele de nivel, sub raportul dezvoltării, între provincie şi centru“. Inegalităţile şi diferenţele de dezvoltare economică – nu şi culturală, după opinia mea – aveau să se menţină şi în anumite privinţe să se accentueze. Nici nu se putea să nu se trăiască (şi să nu se gândească) provincial într-o ţară „împărţită“, aş spune programatic, în capitală şi provincie. Ţările europene importante: Anglia, Rusia, Germania, Italia, dar nu numai acestea, au o multitudine de centre, sau, dacă vrem, capitale. Ba, uneori, capitala politico-administrativă este mai puţin importantă şi mai puţin râvnită decât alte centre ale ţării: Milano, Florenţa sau Torino faţă de Roma, München faţă de Berlin, Sankt-Petersburgul faţă de Moscova etc. Constantin Călin defineşte provincialismul ca fiind „o stare neprielnică modernizării“, ceea ce se vede „în reacţia oamenilor“, în preocuparea lor pentru lucrurile derizorii, în mizele mici, „în complexul de inferioritate“, dar şi „în lipsa spiritului critic şi scurtimea memoriei culturale, în degradarea «scării de valori»“. Ceea ce, aş adăuga, e cu atât mai contraproductiv cu cât, la noi, capitala însăşi este, din mai multe puncte de vedere, profund provincială. Bacăul, tenebrosul târg din vremea lui Bacovia, pare, totuşi, să-i fi convenit poetului, ba chiar să i se fi potrivit. Oricum, scrie Constantin Călin, „ca orice sceptic, Bacovia are înţelepciunea de a nu protesta împotriva sorţii“. Mai mult – „Această lipsă de pretenţii îl transformă într-un observator cu vederi juste, care, formulate în modul cel mai simplu, devin memorabile. Sensul lor e antiprovincial“. Dar antiprovincială este, desigur, mai ales opera sa.
Cartea a doua a Dosarului Bacovia este consacrată universului poetic bacovian. De un interes deosebit sunt consideraţiile lui Constantin Călin privind domeniile multiple la care trimite lirica lui Bacovia. Diversitatea acestora poate părea paradoxală, cu atât mai mult cu cât criticul însuşi constată: „Bacovia reprezintă cazul unui mare poet fără imaginaţie. În aproape tot ce spune, el trece rareori dincolo de propria biografie, de spaţiile familiare, de mişcările şi gândurile obişnuite“. Dată fiind amintita diversitate, criticul face atente şi, aş spune, pasionante incursiuni şi în alte teritorii decât cele ale istoriei literare. Apropo de istoria literară, aflăm din această biografie a operei, de 650 de pagini, că în intervalul 1899, când debutează Bacovia, la Literatorul, şi 1916, când îi apare primul volum – Plumb, în România nu erau mai mult de 300 de poeţi.(Astăzi avem mii şi mii, numai în Uniunea Scriitorilor sunt, cred, peste 1.500). Cât priveşte titlul volumului Plumb, Constantin Călin crede că s-a dovedit a fi norocos; el „a contribuit la individualizarea unei cariere literare“.
Incitante sunt observaţiile şi evocările lui Constantin Călin despre mahala, un spaţiu ce face parte din geografia bacoviană, sau cele referitoare la „personajul“ Bacovia, care, scrie memorabil criticul, „suferă încontinuu de proasta întrebuinţare a propriei vieţi“. Analiza este extinsă şi lui Constantin Călin îi reuşesc admirabile microeseuri despre anotimpuri, faună, floră, tropisme, materii. Un capitol le este rezervat tropismelor: Pustiul, Solitudinea, Melancolia (Bacovia situându-se aici în tradiţia lui Eminescu şi a lui Baudelaire), Tăcerea, Angoasa, Plictiseala, Nevroza, Visul, Anarhismul (Bacovia fiind un „anarhist în domeniul esteticii“, dacă ar fi să dăm crezare mărturisirilor pe care i le face lui I. Valerian).
Devenit „o legendă“ la finele anilor ’30, distins cu Premiul Naţional de Poezie, în 1934, peste un deceniu tipărindu-i-se „ediţia definitivă“ de Opere, Bacovia este, totuşi, în publicistica românească, un marginal, un cvasinecunoscut. Constantin Călin numără doar opt interviuri cu marele poet. În astfel de condiţii, cine i-ar fi putut prevedea lui Bacovia o posteritate atât de spectaculoasă, ca să preiau epitetul pe care îl folosesc Mircea Iorgulescu şi Ion Pop?! Nu puţine dintre reflecţiile lui Constantin Călin sunt de natură să explice acest fenomen ce s-a produs în conştiinţa literară românească. Criticul crede că „secretul artei sale nu stă în «figuri», combinaţii, ci, oricât de simplu ar părea, în cuvânt, «cuvântul greu»… cu polisemie latentă, egal sau mai greu decât frazele, paragrafele sau paginile altora. El justifică economia scrisului său şi abundenţa comentariilor pe care le provoacă. Cine se îndoieşte, să recitească versuri ca: «Ninge secular, tăcere, pare a fi bine…», «O, cum omul a devenit concret…» , «Dorm volumele savante-n îngheţatele vitrine» etc. Încerce apoi să înlocuiască pe «secular», «concret», «savante» şi va observa imediat efectul“. Când identifică însă elementele ce ţin de ceea ce numeşte „expresivitatea retro la Bacovia“, Constantin Călin atrage, în fond, atenţia asupra datării limbajului bacovian şi, implicit, ne strecoară în suflet o îndoială faţă de evoluţia posterităţii „spectaculoase“ a poetului: „Noi continuăm să investim nu numai intelectual, ci şi sentimental în Bacovia. Suntem, poate, ultimii care mai înţelegem ce spun versuri ca: «Trist cu-o pană mătur vatra, solitar…», «Şi-acum când geamuri triste se aprind», «Bate gol, în poloboace, butnăria», «Tabla tuburilor sună aiurarea tuturor…» şi vibrăm când le citim“.
Cum va fi receptat „cel mai dens dintre poeţii români“, cum îl caracterizează Constantin Călin!? Cel despre care Ileana Mălăncioiu afirmă că este poezia însăşi? Greu de prevăzut. Fapt este că – aşa cum observă exegetul său cel mai autorizat – Bacovia „a devenit, nu de azi de ieri, o referinţă: «Plouă ca-n Bacovia»; «Ninge ca-n Bacovia»; «E trist şi pustiu ca-n Bacovia» etc.“ Cosmosul, sufletul nostru au şi o dimensiune bacoviană.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper