Caujolle – lecţia franceză de ingratitudine

Un articol de Valentin Protopopescu

Iadul e pavat cu intenţii bune, spune o străveche vorbă populară. Şi, ca de obicei, sapienţa omului din popor nu se înşală. Ar fi şi culmea, căci ea îşi bizuie adevărul pe o experienţă verificată de nenumărate ori. (Şi celebrul pragmatism anglo-saxon derivă dintr-o punere la lucru excepţională a verificării experienţelor repetate!) Doar că acest tip de zicere poate fi completat cu un alt text al înţelepciunii insului de rând: nimeni nu e profet în ţara lui! Într-adevăr, când te situezi în zona ta de confort şi te bizui pe intuiţia faptului că acasă te ajută şi zidurile, ei bine, abia atunci începi să devii nesigur, iar coerenţa şi eficienţa încep să te părăsească…
Despre aceste lucruri este vorba în rândurile ce urmează. Terenul lor empiric de aplicaţie? Tenisul, turneul de la Roland Garros, anii 1980. Reiau aceste rânduri tocmai pentru că pilda pe care ele o conţin mi se pare că nu ar trebui uitată. Şi care ar fi învăţământul, cum ar putea fi formulată pilda întâmplării narate? Simplu: să nu te sprijini niciodată pe solidaritatea şi/sau gratitudinea masei! Cei mulţi nu sunt neapărat şi cei mai de încredere. Masa este un mamifer pe care nu se poate conta (decât la victorie)!
… Uneori, să evoluezi ca sportiv în faţa propriilor suporteri nu e deloc o afacere. Ba, se poate întâmpla ca ipoteticul avantaj să se transforme pe nepusă masă într-un enorm handicap. Iar o asemenea evoluţie a lucrurilor, să o recunoaştem, cam şuie, riscă să-l ia cu totul pe nepregătite pe acel atlet care, plecând de la o logică normală, intră în arenă „setat“ că va avea de partea sa suflarea, inima şi suportul vocal al spectatorilor din gradene. Din păcate, nici măcar sportul alb, considerat ab initio şi în principiu, o confruntare marcată de fair-play, cu un public urban, decent şi superior, nu ajunge să scape de acest blestem al subiectivităţii omeneşti pure şi simple. Ba şi marile temple tenisistice, aşa cum este, fără îndoială, Roland Garros-ul, devin ca prin farmec lăcaşuri ale dezlănţuirii instinctive şi reziduale.
Întâmplarea petrecută în turul al doilea din cadrul ediţiei 1980 a marii competiţii pariziene este una exemplară şi demnă a fi povestită. Se întâlneau pe Centralul de la Porte d’Auteuil un favorit, maturul supercampion american Jimmy Connors şi mai puţin cunoscutul, dar talentatul tenisman francez Jean-François Caujolle, un tânăr de perspectivă. Cei doi se mai întâlniseră cu două luni înainte, tot pe zgură, la Monte Carlo, unde se impusese, cumva contra calculelor hârtiei, outsider-ul. Fusese un „afront“ pe care Connors, orgolios cum îl ştim, nu avea de gând să-l uite prea curând. Tragerea la sorţi şi culoarul pe tabloul de simplu i-au împlinit iancheului dorinţa. De altminteri, Jimmy şi declarase înainte ca turneul să debuteze, întrebat fiind cu cine ar dori să joace, că ar prefera să-l înfrunte pe Caujolle.
În acea zi de miercuri arena centrală geme de lume, căci este şi ziua dedicată copiilor, celebra Kids’ Day, un eveniment tipic tuturor turneelor de Grand Slam – şi nu numai. Partida începe şi vreme de aproape două ore stângaciul marseiez îl domină pe mult mai titratul lui adversar, nelăsându-i americanului nici o şansă să reintre în partidă. Jimmy nu joacă rău, dar suprafaţa, foarte lentă, nu e de natură să pună în valoare tenisul agresiv şi ofensiv pe care-l arată de obicei marele campion. Mingi în lung de linie cu reverul, scurte diabolice, crosuri cu forhand-ul grele de spin, servicii cu kick letal – nimic nu lipseşte din lecţia de tenis frumos, geometric şi clasic pe care o predă Jean-François. Antrenorul sportivului din Marsilia, Joseph Stolpa, fost colaborator al legendarei Françoise Durr, avea să declare după meci că în prima jumătate a partidei „Caujolle, deşi nu era mai puternic decât Connors, făcuse cel mai bun tenis al său“. Aşadar, lucrurile mergeau perfect pentru cel care, deşi nu era favorit, juca sportiv şi inspirat, în faţa propriului public. Uauuu! Am scris cumva „în faţa propriului public“? Ce greşeală! Şi iată de ce…
După ce primele două manşe sunt adjudecate categoric de francez, scor 6-3; 6-2, setul al treilea, decisivul, după cum decurgeau ostilităţile, este unul echilibrat în debut, apoi Caujolle se detaşează la 5-2. Connors pare să-şi amintească nu numai înfrângerea administrată de Jean-François la Monte-Carlo, ci şi refrenul fatidic al crupierului de la Cazinoul monegasc, celebrul (şi urâtul deopotrivă) Les jeux sont faites. Rien ne va plus! Însă Moira, zeiţa destinului, vrea să se distreze, doreşte mai multă action, năzuieşte să-şi bată joc de raţiunea bietului Caujolle. Şi pentru asta, ea apelează la mitocănia, neînţelegerea şi aroganţa publicului parizian. Spectatorii Roland Garros-ului sunt mari cunoscători ai tenisului, dar au hachiţele lor, iar cei mai tineri nu respectă nici tradiţia, nici cutumele. Aşa că, identificându-se reflex cu imaginea de rebel al sportului alb pe care Jimmy Connors a ştiut atât de bine să şi-o confecţioneze încă de la şaptesprezece ani, mai mult, simpatizând cu aura de campion eroic a americanului, publicul de pe Central începe să-l fluiere pe marseiez. O dată, de două ori, de n ori. E freamăt, e zgomot, e adversitate sonoră când Caujolle are de jucat, este frenezie, susţinere şi solidaritate când joacă Jimmy. Jean-François nu mai pricepe nimic, el a fost fair-play, şi-a făcut datoria, a jucat bine, l-a dominat pe favorit, oare ce i s-ar putea reproşa? Nimic – doar că publicul sau măcar o parte a acestuia, una agresivă şi foarte vocală, nu-l simte pe sudist ca „al său“. De unde şi prăpădul psihologic pe care tenismanul francez începe să-l trăiască. Caujolle ajunge la minge de meci, dar asta e tot ce poate să facă în faţa unui public din ce în ce mai ostil.
Nevenindu-i să-şi creadă ochilor, Jean-François îşi iese din fire, îşi pierde cumpătul, iar tenisul lui decade, greşelile se înmulţesc, jucătorul din Hexagon ieşind brusc şi definitiv din graţia „zonei“. Iar Connors, care simte miros de sânge, amuşină oportunitatea şi reînvie, purtat către victoria în cinci seturi de un public desfigurat de o flagrantă lipsă şi de sportivitate, şi de patriotism.
După partida aceasta şocantă, campionul iancheu va spune presei: „Chiar şi când eram condus cu două seturi la zero, chiar şi când adversarul avea minge de meci, am ştiut tot timpul că-mi voi reveni şi voi câştiga“. Oare? Despre ce este vorba? Dispreţ, aroganţă, lipsă de luciditate? Poate. Oricum, fără nesperatul sprijin al publicului, nu e deloc evident că Jimmy ar fi trecut de talentatul şi inspiratul Caujolle. Pentru francez, partida a însemnat o cruntă dezamăgire şi o vie suferinţă, aproape o traumă. Cât îi priveşte pe spectatori, în urma scandalului mediatic ce a urmat, aceştia au priceput că au făcut o „nefăcută“, iar spiritul galic i-a însufleţit de-atunci mereu când la Roland Garros evolua un compatriot – indiferent de calibrul acestuia.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper