Cannes 2015. Palmaresul: politică fără delicatese

Un articol de MAGDA MIHĂILESCU

Ciudaţi mai sunt şi fraţii aceştia Coen, care au asigurat preşedinţia bicefală a ediţiei cu numărul 68. Joel (cel mai înalt, pentru cei care vor să-l identifice mai repede) mărturisea că nu ştie, cu exactitate, în ce anume constă, în realitate, „cel mai bun film“: „Nu există nici o reţetă pentru a identifica cel mai bun film. Până la urmă, poate că nici nu există conceptul de cel mai bun film. Încercaţi să aflaţi“. Şi nici ce înseamnă să fii într-un juriu nu le spune mare lucru. Comparaţia, prima pe care a avut-o la îndemână, ne-a lăsat perplecşi: „Trebuie să fie ceva asemănător cu condusul unei maşini. Nu am impresia că trebuie să fie foarte complicat, odată ce pricepi cum să stăpâneşti volanul şi frânele. Ca şi în oricare alt grup, este vorba de a ajunge la un consens, ca în timpul unui turnaj“. Să stăpâneşti volanul, frânele… aduce puţin a dictatură exercitată asupra unui juriu care, cum sublinia Le Monde, „promite să fie uşor răzleţ (reunind pe Xavier Dolan şi pe Sophie Marceau, ca să nu-i cităm decât pe ei)“. Poate aşa se explică de ce juriul acesta, „passablement disparate“, a votat în unanimitate pentru Jacques Audiard şi al său Dheepan când s-a pronunţat sacra sintagmă Palme d’ Or. Se pare că s-au descurcat repede şi cu premiile de interpretare, din moment ce nu s-au sfiit ca, alături de meritaţii lauri pentru Vincent Lindon din La loi du marché, să aşeze alţii, destinaţi conaţionalei sale, Emmanuelle Bercot (Mon roi), căreia parcă îi suflase cineva pe la nas prafuri de râs aiurea.
Comentatorii marilor ziare (cele care chiar contează) nu au fost mai puţin reticenţi decât cei străini în exprimarea dezamăgirii, ba chiar au luat în tărbacă nestăvilitul entuziasm naţional, propagat de la cel mai înalt nivel. Le Monde din 25 mai scria: „După ceremonia de închidere a Festivalului de la Cannes, mai marii politicii franceze ciripeau la unison, într-un asurzitor concurs de cucuriguri…“ „Cinematograful francez străluceşte, în această seară, la Cannes şi în întreaga lume“, scria pe Twitter primul ministru Manuel Valls. „Bravo…“, insista, în aceeaşi tonalitate şi pe aceeaşi reţea, ministrul Culturii Fleur Pellerin. Pentru o exactă înţelegere, trebuie să spun că Dheepan, al şaptelea lungmetraj al lui Jacques Audiard, este un film demn de luat în seamă, prin tema sa la ordinea zilei, integrarea imigranţilor, prin apartenenţa mai puţin obişnuită a eroilor, refugiaţi politici tamul din Sri Lanka, prin sobrietatea plină de mânie, proprie lui Audiard, fără concesii, a pătrunderii în lumea bolnavă de droguri, violenţă, intoleranţă, suspiciune, dintr-un banlieu din sudul Parisului. În condiţiile unui permanente ameninţări, ale unei existenţe în preajma butoiului cu pulbere, cele trei personaje, un bărbat, o femeie şi o adolescentă, alcătuiesc o familie fictivă, niciunul nefiind legat de celălalt prin grade de rudenie, doar prin dorinţa de a-şi găsi, împreună, un loc sub soarele Europei. Nu ştiu cum se face, dar revista The Hollywood Reporter a prezis ca favorit al fraţilor Coen filmul lui Audiard.
Bănuiesc că dacă premiul suprem ar fi fost câştigat de debutantul ungur Laszlo Nemeş (născut la Budapesta, dar crescut la Paris şi New York) cu Fiul lui Saul, lumea ar fi fost mai mulţumită, chiar şi susţinătorii lui Moretti (Mia madre) sau Tod Haynes (Carol). A fost şocul festivalului, neaşteptat din partea unui începător, fie el şi un fost asistent al celebrului Béla Tarr, surprinzător mai ales pentru cei care nu credeau că se mai poate spune ceva, altceva, despre Holocaust. Se pare că însuşi Claude Lanzmann, autorul cutremurătorului Shoah, a fost impresionat de modalitatea lui Nemeş „de a filma ceea ce nu se poate filma“. Mai mult decât atât, pătrunzând în cea mai cumplită realitate, cea a lagărelor de concentrare naziste, cineastul nu lasă la poartă ambiţia de a aduce în prim plan morala individuală într-o manieră spectaculoasă. Am spus nu întâmplător „în prim plan“: protagonistul (Geza Rohrig) este văzut, tot timpul, numai de la această distanţă, în timp ce privirea sa nu slăbeşte spectatorul, creând o stare de nelinişte, o privire receptor şi transmiţător a ceea ce se petrece în spate, în celelalte planuri, unde totul este mişcare, agitaţie, derută, spaimă. Astfel, cu chipul mereu întors către noi, Saul, un Sonderkommando, sfidează primejdia în lupta sa disperată de a salva de flăcările crematoriului trupul fiului său adolescent (nici nu suntem siguri că ar fi copilul său) pentru a-l îngropa după legile ebraice. În film joacă şi actorul clujean Levente Molnar (l-am văzut în Morgen de Marian Crişan), în rolul celui mai bun prieten al eroului. Le Grand Prix, al doilea în ierarhia competiţiei, a fost binemeritat, dar poate că i-ar fi stat mai bine cu o treaptă mai sus, la schimb cu Audiard. Cu cât coborâm pe scara palmaresului, cu atât începem să cârcotim mai puţin.
Una dintre cele mai aşteptate întâlniri se anunţa a fi cea cu regizorul taiwanez Hou Hsiao-Hsien (francezii îi spun mai simplu 3H), cel care, alături de Edward Yang (mort, din păcate) şi Tsai Ming Liang, a fost, în anii ’80, un adevărat model pentru colegii din China continentală. De opt ani nu se prea mai ştia mare lucru despre el, de aceea prezenţa sa în competiţie a avut toate datele unui eveniment. Dacă de la unele filme am ieşit în lacrimi, de la altele puşi pe gânduri, Asasinul lui Hou Hsiao-Hsien ne-a ameţit cu atâta frumuseţe. Frumuseţe în stare pură, care îţi taie răsuflarea, imposibil de fixat chiar şi în cele mai cuprinzătoare, flexibile norme ale esteticii. O poveste cu arte marţiale din secolul al IX-lea, de pe vremea dinastiei Tang, pe parcursul căreia alb-negrul moare, pur şi simplu, înghiţit de culori. Natura-complice parcă a trimis o lumină specială dincolo de fiecare nuanţă. Roşul ia minţile cu incandescenţa lui, albul este curgere de lapte, ca să nu mai vorbesc de compoziţia cadrelor, tăiate geometric, milimetric de toate liniile orizontale ale obiectelor. Şi, pe acest fundal, o făptură de vis, actriţa Shu Qi, răzbunătoarea, asasina, prinsă între datorie şi amintirea iubirii de altădată. Le prix de la mise-en scène nu putea avea un destinatar mai potrivit. Nu a trecut nebăgat în seamă de juriu nici un alt favorit al multor critici, un răsfăţat chiar, în ultima vreme, Yorgos Lanthimos, marea speranţă a cinematografului grec, revelaţia secţiunii Un certain regard din 2009 cu Canin. The Lobster de acum (Prix du scénario), o fabulă socială, o contra-utopie, amestec de duritate, râs galben, nebunie, despre absurditatea totalitarismului care aduce ordinea universală până şi în amor. Atâta cât s-a putut pricepe dintr-o încurcătură de iţe, dintre care unele duc către Lars von Trier, altele către Roy Andersson sau Aki Kaurismaki. Un hâtru a încadrat Homarul lui Lanthimos în categoria ad-hoc a filmelor pe care nu eşti obligat să le înţelegi până la capăt, aluzie la răspunsul selecţionerului Thierry Frémaux la întrebarea unui ziarist sincer nedumerit: „Există şi filme din care nu trebuie să pricepi totul“. Ceea ce ţine de esenţă am băgat la cap. Într-un viitor distopic, va fi vai de bărbaţii ajunşi celibatari până la o vârstă rezonabilă sau, şi mai rău, divorţaţi. Li se acordă un răgaz şi posibilitatea de a-şi găsi sufletul-pereche. Dacă la capătul a patruzeci şi cinci de zile se vor dovedi incapabili, vor fi transformaţi într-un animal, ce-i drept la liberă alegere, ca ultimă, supremă bunăvoinţă. Eroul nostru, interpretat de un Colin Farrell cu douăzeci de kilograme în plus, optează pentru a fi un homar. De aici încolo, filmul începe să o iar razna, drept care unii l-au numit un „Ofni“, „obiect filmic neidentificat“. Inutil să amintesc multele glume culinare inspirate de titlu, Homarul, dar adevărul este că, şi aşa, cu încâlceala din ultima parte, o fărâmă de adevăr despre constrângerile societăţii tot răzbate. Ca să nu mai amintesc că începutul ex-abrupto mângâie orgoliul femeilor: dintr-o maşină coboară o tânără doamnă cu un revolver, hotărâtă să împuşte primul nefericit care îi iese în cale pe un câmp: un biet măgar. Probabil că ştia ea ceva.
În sfârşit, a încheiat plutonul premianţilor (despre actori am scris) mexicanul cu nume de francez italian, Michel Franco, socotit emulul austriacului Michael Haneke. Deşi programat la sfârşitul festivalului, Chronic a stimulat rezervele de energie şi atenţie ale ziariştilor, câte vor mai fi fost ele, cu minimalismul lui, rece precum pereţii unui spital. Este, orice s-ar spune, o chestiune de talent să te apropii de mizeria fiziologică a bolnavilor în stadiu terminal fără a fi bănuit de plăcerea urâtului, a curiozităţii morbide în faţa descompunerii trupului uman. Tim Roth, în rolul unui infirmier dedicat muncii sale de a îngriji fiinţe fără speranţă, de mult roase de degradare, îndeplineşte toate gesturile cu precizia tehnicianului, în aparenţă neatins de nicio participare emoţională, ca şi cum omeneasca milostenie i-ar fi cu totul străină. Aflăm târziu secretul acestui bărbat.
Se înţelege că palmaresul 2015 putea să arate altfel. A fost un an în care juraţii au avut de unde culege.

cannes

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper