Cannes 2015. Franţa şi vecinii

Un articol de MAGDA MIHÃILESCU

Două ţări se anunţau în fruntea bătăliei din competiţia selecţiei oficiale a acestei ediţii: Franţa, gazda, şi Italia vecină. Când ai cinci filme alese în concurs, respectiv – trei, speranţele unui premiu sunt îndreptăţite. De undeva trebuie să sară iepurele. Să le luăm pe rând. Francezii au mizat pe numele noi, mai puţin obişnuite sau deloc în geografia festivalieră, ceea ce, în principiu, nu este rău. Nu cred că le-au destinat chiar unei Palme d’Or, dar măcar să fie luate în seamă tot a intrat în calcule. Drept care am văzut Julien et Margurite de Valérie Donzelli, La Loi du marché de Stéphane Brizé, autori care au primit acum botezul prezenţei pe Croazetă. Maiwenn, o răsfăţată a Cannes-ului (motivele sunt mai greu de priceput pentru străini), chiar premiată în 2011 pentru Polisse, a revenit cu Mon roi. În sfârşit, Jacques Audiard, cel care a trecut pe lângă Palme d’Or cu Un prophète (2009), a intrat din nou în luptă şi, de data aceasta, nu a mai ratat. Graţie juriului fraţilor Coen, Dheepan a fost încununat cu rămurica de palmier. Dar, despre palmares, într-un alt articol.
Deocamdată, să amintim că până şi criticii naţionali au fost de acord că primele două titluri mai sus pomenite nu aveau ce căuta în competiţie, la Quinzaine mândrindu-se, pe bună dreptate, cu filmul lui Arnaud Desplechin Trois souvenirs de ma jeunesse, care chiar şi-ar fi avut locul în concursul oficial. Dacă avem în vedere deschiderea onorată tot cu un film al ţării gazdă, acel La tête haute despre care am scris, putem delimita vitezele în care s-a înscris, în acest an, cinematograful francez: una a filmului de dragoste, alta a celui social. Spre surpriza multora, chiar ceea ce obişnuim a numi „specialitatea casei“, am desemnat prima categorie, a fost cea care a dezamăgit cel mai mult. Autoarele, pentru că este vorba despre două cineaste, au crescut la şcoala profesioniştilor lejerităţii, ai jongleriei cu sentimentele de pe urma căreia nu te alegi cu nimic. Aşa numitul firesc are şi el efectele lui perverse. Calitate incontestabilă, în sine, dar, exersată ostentativ şi în neant, atinge limita iritării. Mon roi poate fi chiar paradigmatic. Toni, o femeie încă tânără, având tot răgazul pus la dispoziţie de un nefericit accident la schi, îşi retrăieşte, în perioada recuperării, povestea de iubire, căsătoria cu Giorgio. Pe tot parcursul unei jumătăţi din acţiune, protagonista râde, ca să nu spun că se hlizeşte, antrenând şi partenerul. Pentru ea, dragostea este o lungă partidă de veselie din orice, Tot timpul am avut impresia că Emmanuelle Bercot (autoarea peliculei La Tête haute, aici interpretă) şi Vincent Cassel sunt la acele lecţii de actorie când studenţii sunt învăţaţi cum se râde pe diferite tonalităţi, corespunzătoare vocalelor. Altfel sună o cascadă dacă apeşi pe a şi altfel pe o. În cealaltă jumătate, cei doi se ceartă, îşi scot ochii, se descoperă târziu. Luaţi cu distracţia, femeia nu a băgat de seamă că simpaticul bărbat nu este făcut pentru căsnicie. Evident, de copilul născut şi el în dorul lelii, vor avea grijă, în cele din urmă, amândoi. Film mic, cu miză măruntă.
Altul este cazul celeilalte pelicule, să-i spunem feminine, Marguerite şi Julien, de Valérie Donzelli. Aici lucrurile se complică, şi încă de două ori. O dată, pentru că subiectul, incestul frate-soră, presupune un joc pe muchie de cuţit, exersat şi de alţii, care şi-au frânt gâtul. Trebuie să fii Louis Malle pentru a tulbura cu Le souffle au coeur (incestul mamă-fiu). A doua oară pentru că filmul ne este anunţat ca având un scenariu conceput de regizoare şi de protagonistul Jérémie Elkaim, „după o idee şi un scenariu de Jean Gruault“, care scenariu a fost scris la începutul anilor ’70 pentru François Truffaut. Cineastul, binecunoscut pentru pudoarea lui, bărbatul care lăsa ochii în jos când revedea unele dintre puţinele scene mai îndrăzneţe din filmele proprii, a spus nu bunului său prieten şi colaborator, l-a tot amânat. Din păcate, domnul Jean Gruault ne-a părăsit acum două săptămâni şi nu vom şti niciodată cum vine, de fapt, „după o idee şi un scenariu de…“ Dacă Valérie Donzelli şi-a închipuit că a dat peste ea norocul unei moşteniri Truffaut, s-a înşelat. De altfel, a recunoscut că între scenariul ei şi cel căruia i-a fost destinat sunt mari diferenţe. Să-şi păstreze riscanta idee a unei istorii reale, de pe vremea lui Henric al IV-lea, despre iubirea interzisă a fraţilor Marguerite şi Julien Ravalet, povestită de o educatoare unor… puşti şi puştoaice dintr-un orfelinat, pe post de Noapte bună, copii. Auditoriul are nu numai imaginaţie, dar şi cunoştinţe la zi despre amor, fetiţele se distrează maimuţărind sunete erotice. Ceea ce vedem noi, spectatorii, pe ecran, este proiecţia fanteziei lor, amestec de parfum de epocă şi anacronisme, de genul: un automobil aleargă pe lângă o caleaşcă. Asta nu ar fi nimic, dar unele incongruenţe merg atât de departe încât nişte băieţi de opt-nouă ani cunosc pe dinafară faimosul pasaj din Eseurile lui Montaigne din capitolul De l’amitié, despre prietenia lui cu Etienne de la Boétie („Parce que c’était lui, parce que c’était moi“). Asta chiar pare o poveste de adormit oamenii mari. Aşadar, un prinţ incestuos, un altul de ocazie, alintat de nevastă mon roi (pe propriul ei risc), au vrut să ne reţină atenţia cu ceea ce numea un confrate francez „o graţie de hipopotam“.
Onoarea selecţiei naţionale a stat, asta este, în mâinile bărbaţilor. Tensiunea socială, convulsiile vieţii contemporane din Dheepan sau La loi du Marché nu au lăsat pe nimeni indiferent. Sri Lankezii lui Jacques Audiard din Dheepan, plecaţi din ţară pentru a-şi face un rost sub soarele Europei, înfruntând cohorte de riscuri, chiar ne-au spus ceva esenţial despre lumea în care trăim. Nu cred că a fost ceea ce s-ar putea numi un film de… Palme d’Or, dar asta este o altă poveste. Îi va veni rândul. O privire a lui Vincent Lindon, bărbatul de cincizeci de ani, cu un fiu handicapat, şomerul umilit, care bate din uşă în uşă pentru o slujbă, oricât de mică, din filmul lui Stéphane Brizé emoţionează, ceea ce nu a fost cazul cu chicotelile amoroase ale Emmanuellei Bercot, „doamna care aruncă banii pe fereastră“, cum scria Le Monde, fără teama de a fi acuzat de cine ştie ce impulsuri de stânga. Ne-au trecut fiorii când am văzut toată mascarada tehnicilor moderne de angajare, ridicolul comisiilor care dezbat „limbajul corpului“, „intensitatea glasului“ unui om care nu vrea decât să câştige o pâine ca supraveghetor într-un magazin, nu să dea examen de angajare la operă. Vincent Lindon chiar şi-a meritat Premiul de interpretare, actorul fiind asimilat într-o masă de neprofesionişti, destinul unora având toate datele unui document despre demagogia reinserţiei sociale, despre „alienarea fabricată de liberalismul decontractat“.
Înainte de deschiderea acestei a 68-a ediţii, presa franceză, după ce lăuda cocoşul galic (umflat în pene, asta o zicem noi), vorbea despre „cizma bine lustruită“, a se citi Italia, pentru a rămâne în teritoriul poreclelor istorice. Moretti, Sorrentino, Garrone, toţi deţinători de premii la Cannes, chemaţi acum umăr la umăr, chiar nu s-a mai văzut de mult o asemenea înaintare. Filmele primilor doi nu s-au îndepărtat de stilul autorilor, exersat cu virtuozitate. Ultimul ne-a luat prin surprindere. Matteo Garrone, care în 2008 avea nevoie de protecţie specială după fulminantul său Gomorrah (Grand prix du jury), o descindere în infernul mafiei napolitane (Camorra), Garrone care, patru ani mai târziu destrăma minciunile mediatice în Reality (Grand prix du Jury), ne-a propulsat acum într-o halucinantă călătorie în lumea poveştilor, Il racconto dei racconti, vorbit în engleză (Tale of Tales), cu actori internaţionali, Salma Hayek, Toby Jones, John C. Reilly, Vincent Cassel. Povestirile populare ale lui Giambattista Basile, cel mai vechi (secolele XVI-XVII), mai bogat şi mai talentat autor al acestei specii, puţin cunoscut nouă, cu regi naivi şi iubăreţi, cu regine ambiţioase şi sângeroase, cu vrăjitoare, căpcăuni şi, vai, tinereţe care nu se lasă amăgită cu veşnicia, au declanşat inspiraţia. Decor ameţitor, cu imagini generate pe computer, cu păduri, castele ciudate, labirinturi înfricoşătoare şi creaturi monstruoase, frăţii pe viaţă şi trădări neînduplecate, graţie, umor şi grotesc, totul împinge cele trei povestiri încrucişate una către alta, până la vărsarea în albia aceluiaşi râu. Frumos, deconcertant, am mai văzut câte ceva din toate astea pe ici, pe colo. Bănuiesc că Guillermo del Toro, regizorul mexican membru în juriu, a zâmbit. Parcă îi aminteşte de teritoriul bătut şi de el.
Cât despre Paolo Sorrentino, elegiacul său Youth (coproducţie cu actori englezi, americani) nu este departe de tremurul nostalgiei şi al ironiei din La grande bellezza. Orele a doi artişti bătrâni, retraşi în liniştea staţiunii elveţiene Davos (Muntele vrăjit), se scurg în inevitabila amintire a tinereţii, a retrăirii unei vieţi imposibil de repetat, refăcute pe alocuri cu o neîndurare vecină cu cruzimea. Sorrentino continuă şi în Youth practicarea unui postmodernism inteligent, fără ostentaţia exerciţiului gratuit, un fragmentarism adecvat aici fluxului memoriei, tristeţii neputinţelor de tot felul, regretului pentru tot ceea ce nu a fost dus până la capăt. Amân şi rândurile despre Moretti şi Mia madre despre care mulţi au crezut că îi va aduce o a doua Palme d’Or cineastului italian. Nu a fost să fie, dar, dincolo de toate, filmul ne-a eliberat de ruşinea nu care cumva să fim văzuţi plângând în public. Pentru prima dată am îndrăznit să spun: Da, Cannes-ul crede în lacrimi.

cannes

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper