Căderea în lume

Un articol de GEORGE NEAGOE

Svetlana Cârstean, Gravitaţie, Editura Trei, Bucureşti, 2015, 112 p.

 

După şapte ani de la debutul cu Floarea de menghină (Editura Cartea Românească), Svetlana Cârstean publică al doilea volum de versuri, Gravitaţie. Din pagina de titlu aflăm că textele au fost redactate între 2013 şi 2014. De la început se cuvine menţionat faptul că nu asistăm la o reinventare. Totuşi, răgazul a permis decantări şi cristalizări. În prima culegere, poezia se situa într-un spaţiu incert. Universul stătea să se nască. Nu se consuma în cotidian, în profan sau în cadrul minimalist. De asemenea, ficţiunea şi metafizica nu-şi găseau rostul. Conştiinţei i se interzicea evadarea, pentru că depindea de câte un suport. Exista prin intermediar. Atitudinea Svetlanei Cârstean faţă de lume permitea dublă decodare. Pe de o parte, în registrul major, se întrezărea distopia ambalată în versiunea ademenitoare de new dawn, de nouă ordine, de utopie a pazei. Pe de altă parte, în registrul minor, aplicarea unor reguli disfuncţionale crea senzaţia de lasă-mă să te las, de imagine a femininului greu abordabil. În ambele cazuri părea că prevalează figura paternă.
Ceea ce nu voia să rostească autoarea era că Floarea de menghină ascundea frustrările, îndoielile şi chinurile maternităţii. Poezia tipărită în 2008 aştepta confirmarea că nu se abate de la normele sociale. Literatura avea ritmul şi rimele vieţii transmise de la o generaţie la alta. Emblematice rămân, după opinia mea, următoarele versuri, incluse de Svetlana Cârstean şi în volumul colectiv Tablou de familie (1995): „Stau călare/ pe locul dintre ziua de ieri şi ziua de mâine,/ pe iapa asta care nu-mi aparţine/ mie, nu eu o ţesăl/ şi nu eu o hrănesc/ E străină de mine,/ nu-i din oraş/ şi nu avem amintiri comune,/ dar mă ţine cu forţa pe spatele ei,/ al nopţii care a trecut/ şi al zilei care nu prea vrea să vină./ Visul m-a scuipat afară/ cu putere/ cu ură/ ca pe un sâmbure/ ca pe un copil nedorit./ Şi-am ajuns pe spatele acesta lucios/ de pe care alunec/ ca de pe mâzgă/ însă nu cad./ Noaptea se agaţă de mine,/ e o boare cu dinţi mici,/ îi înfige în piele şi acolo rămâne./ Durerea nu e mare, doar continuă./ <…> Stau cu spatele la soarele de ieri,/ la frica de ieri,/ şi cu faţa la ceva ce încă nu vrea să se deschidă./ Pe aceeaşi spinare mâzgoasă până când/ tramvaiele, tocurile, muncitorii primesc semnalul/ şi pornesc“ (Floarea de menghină). Poeta insinua că, dincolo de inerţii şi de planificări politice, se poate identifica un model autentic de trăire.
Gravidaţie
După 20 de ani, Svetlana Cârstean se raportează tot la problema ivirii vieţii. Diferenţa constă în radicalizarea consecinţelor pe care le atrage după sine geneza. Poezia este viaţă, fiindcă riscă să reproducă, într-un plan acutizat, predestinările părinţilor. Suferinţa din versurile mai vechi era înăbuşită. În pofida abundenţei şi a intensităţii, textul de altădată nu desfiinţa complexele. Mai degrabă le ignora sau le inhiba, deoarece izvora dintr-un ego rănit. Procesul semăna cu aplicarea „tratamentului“ pe bază de litiu pentru aşa-zisul sindrom bipolar. Versul amâna şi, câteodată, dădea semne de oboseală. Chiar şi în ipostazele delirante din Floarea de menghină se observa moleşeala, întruchipată de Oblomov.
În 2015, poemele asumă naşterea ca singură terapie împotriva răului. Or, răul reprezintă un gol. Iar lipsa necesită în permanenţă o completare, nu o umplere. Dacă am accepta că procesul decurge la nivelul primar, atunci am înceta să privim poezia ca pe îndeplinirea unui standard al creativităţii, retrogradând-o în zona secreţiilor endocrine. Svetlana Cârstean îşi arată iar abilitatea de a juca poezia la două capete. Jaloanele care delimitează teritoriul confortabil sunt două excese: preaplinul şi insuficienţa cronică: „Mai chem încă durerea/ ca pe un sprijin// ca pe o dovadă de sinceră iubire/ ea va ţine loc de toate lucrurile care îmi plac/ locul liliacului/ al lalelei/ al căpşunei/ al trenului/ mai ales al celui de dimineaţă/ de ora 6,/ locul râsului/ şi al apei/ locul literei/ şi al amandinei/ şi toate vor primi deodată un gust tare amar/ pentru ca ea să pară atât de dulce/ de bună/ pentru ca ea să fie cea mai potrivită prietenă/ pentru o fată ca mine“ (p. 8). E la mijloc şi o iluzie optică. Pentru a anula impresia dezolantă că lucrurile îşi găsesc noima pe feţele aceleiaşi monede, poeta apelează la densitate. Desfăşoară un covor încărcat cu motive dezordonate, căutând astfel să mascheze sterilitatea.
Gravitaţia Svetlanei Cârstean devine, într-una dintre coordonatele esenţiale, o formulă de exprimare a căderii în lume, după o îndelungă rătăcire a cugetului printre surogate. Acceptarea realităţii, a momentului nedenaturat, intervine când poeta abandonează idilismul mesei în familie, luată doar cu mama, şi iluzia frumuseţii sărbătorilor de iarnă. Gustul cărnii de porumbel şi mirosul coniferelor, amândouă achiziţionate în copilărie, dau măsura traumelor: „viitorul va fi eroic/ îţi promit/ şi a fost/ ai putea zice c-am ajuns/ ai putea fi mândru de mine/ aici în schimb e prezentul/ care clipă de clipă se preface-n trecut/ ca uleiul amestecat cu făină/ arunc peste umăr o pâine coaptă de mine/ tribut să mănânce din ea toate păsările neprihănite ale oraşului/ arunc peste umăr/ rochiţa aia vişinie/ de stambă,/ cu floricele,/ pe care mi-au rupt-o/ oamenii la coadă/ la ulei şi la zahăr,/ şi agendele tale/ cu toate plăţile/ şi facturile/ şi calculele tale/ la zi/ le arunc/ laolaltă cu brazii noştri molizi/ de Crăciun“ (pp. 63-64). Versurile precedente, situate între folosirea personală a obiectelor şi obligaţia de a le procura în văzul tuturor, marchează distrugerea ideii de intimitate de către agresiunea politică (publică). Gravitaţia înseamnă, în acest sens, întoarcerea cu picioarele pe pământ, aterizarea, recuperarea individualizării şi împroprietărirea de sine fără a simţi poftă de flashback-uri şi de triumfalism.
Poezie (extra)terestră
Poezia Svetlanei Cârstean se luptă cu impurităţile strecurate de colectivitate. Privirea se străduieşte să tempereze prejudecăţile moştenite de la predecesori. Disputa cu virusul nu urmăreşte eliminarea, operaţiune imposibilă, ci împiedicarea incubării. Textul îşi defineşte tărâmul privat cu fiecare traumă izolată şi, uneori, chiar expulzată. În cele mai multe rânduri, liricul corespunde dorinţei de a stabili un hotar între sinele real şi cel antrenat să inducă în eroare. Delimitarea porneşte de la dubitaţie: „astăzi te-ntreb/ cât mă poate ridica de la pământ poezia/ cât/ nu-mi plac magicienii/ nici circul/ dar micul taur poate levita/ aici/ laolaltă cu mine/ şi pot înghiţi/ flori carnivore/ precum fachirul/ săbii/ şi te pot ascunde/ în orice dulap din bucătărie/ de zece ori mai mic decât mine/ printre foi de dafin,/ zahăr vanilat şi esenţă de rom,/ şi te pot scoate de-acolo/ întreagă/ de câte ori vreau/ cât mă poate ridica de la pământ poezia/ te-ntreb/ până la tine/ mă poate ridica?/ când voi fi şi eu/ ca peştele-n apă/ în aer?“ (p. 29-30). Interogaţia – adresată propriei conştiinţe, nu mamei (aşa cum s-ar desprinde din context) – respinge deopotrivă afirmaţia şi negaţia.
Svetlana Cârstean mută centrul de gravitaţie cu detaşarea unui astronaut care, în afara atmosferei terestre, ar executa o săritură triplă Tsukahara cu şurub. Nu este necesar ca poezia să fie însăşi salvarea. Scriitoarea oferă consistenţă volumului şi pentru că face din literatură o rezervă de lux, o formă imprevizibilă, întâlnită în zona domestică, acolo unde imperativul se domoleşte sau dispare. Izolarea, tăcerea şi stagnarea se transformă în virtuţi, pentru că aparţin firescului: „nu lacrimile mă atrăgeau pe atunci/ ci nemişcarea.// azi locuiesc într-o cameră a mea/ în loc de pereţi/ fuioare de lacrimi/ cărora le amân gravitaţia“ (p. 21). Recuperarea resurselor conştiinţei se petrece treptat, cu eliminarea lentă a reziduurilor acumulate.
Câteodată, rămăşiţele se păstrează într-un rezervor secret, care împiedică evacuarea completă. Inciziile emoţionale împovărează precum nisipul acumulat în rinichi: „Sunt un copil nervos/ în mijlocul camerei de joacă./ O mamă din alt secol/ mi-a cumpărat de Crăciunul ăsta/ un lego mare./ M-a lăsat aici să mă joc./ Afară aud multe avioane/ zguduind aerul,/ nu le văd,/ mama asta vine din când în când,/ îmi spune/ nu te teme,/ e vântul,/ Mistralul, bate 3 sau 6 sau 9 zile la rând“ (p. 15). Ceva refuză să se dezveţe de răul provocat de abandon. Probabil e vorba de paznicul fictiv, scornit pentru a exagera capacitatea personală de stimulare a maturizării. Şi, în locul unui cavaler în armură, se naşte un căpcăun. Trăirile extreme îşi împrumută hainele. Valoarea cadoului nu suplineşte dezinteresul exprimat de adult. Ocrotirea nu se traduce prin siguranţă, ci prin dăscălire şi lăsare de izbelişte: „sunt o femeie singură în camera de joacă./ o încăpere goală./ Mistralul zguduie geamurile/ le dă la perete şi intră./ mă caută./ mă dezbracă./ îmi scoate inima din piept/ o aruncă-n mijlocul camerei./ inima mea se loveşte ritmic de podele./ o privesc cu interes/ ca pe un dansator de step./ bat ritmul o dată cu ea“ (p. 75). Anxietatea se asociază cu inconstanţa afectivă. Dorinţele latente din copilărie se pierd din pricina blocajelor autoeducate. Unica soluţie este aplicarea pe ten a unei măşti zâmbitoare – kitsch – aşa cum par azi filmele cu Fred Astaire. Masochismul relaţiilor nesănătoase se dovedeşte un alt prilej pentru a considera Gravitaţie o carte reuşită. Nici avioanele de hârtie nu mai decolează. Svetlana Cârstean, cu acest volum împlinit, este o poetă care, poate curând, îşi va preface vocaţia în har.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper