Analizandul Anish

Un articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI

Indian prin naştere, dintr-o mamă evreică din Bagdad şi un tată dintr-o familie punjabi, sosit de câteva decenii la Londra. Este un sculptor influent şi aclamat. Da, faimos. Creează imagini foarte puternice, precum îmi spunea o prietenă care mi l-a descoperit. Făcuse cincisprezece ani de psihanaliză atunci când „l-am cunoscut” (iar acum cred că se apropie sau poate chiar a depăşit douăzeci de ani), precum mărturiseşte el însuşi – ca de pildă în conversaţia cu prietenul său Hanif Kureishi, scriitor la rândul său psihanalizat (şi cam tot atât). E dureroasă experienţa analizei? Bineînţeles! Cum altfel? Dar şi lui Kapoor, şi lui Kureishi li se pare că seamănă foarte mult cu experienţele lor artistice. Cu ce fac – unul în sculptură, celălalt în scriitură. Şi, oricum, fără psihanaliză nu ar fi putut rezista, spune Kapoor.

Una dintre creaţiile din urmă ale lui Anish Kapoor este Leviathanul expus la Grand Palais din Paris în cadrul expoziţiei Monumenta (11 mai – 23 iunie 2011). Leviathan constă în patru sfere de cauciuc interconectate, înalte de 35 de metri, purpurii şi translucide în interior, prin care poate fi zărită structura palatului. Sculptura ocupă mare parte din spaţiul interior al palatului şi produce o senzaţie pregnantă de sufocare. Prin formă, amplasare, senzaţie – ar putea părea o claustrofobă imaginare a vieţii uterine.

De altfel, creaţiile lui Anish Kapoor par direct inspirate de experienţe primare, predominând într-acestea (în foarte multe) roşul violent, aruncând materii ca sângele, corpuri gigantice care (nu doar la Grand Palais) sufocă spaţiul. Un tun trage ghiulele cu vopsea roşie care maculează pereţii albi şi, treptat, prin repetiţie, acumulează o materie carnală, însângerată la bază. O sculptură, Mama ca un munte (1985), seamănă izbitor cu un vagin (roşu – a se da factor comun; şi aceasta îi asigură lui Kapoor un loc de surf pe valul actual al aşa-zisei arhitecturi yonice). Două cuburi de lemn gemene, despărţite (unite?) de o dungă roşie, trimit la Relaţii de sânge (2006). Alte sculpturi au legături puternice cu ideea sau mai corect ar trebui să spunem cu percepţiile viscerale de rană, limitare, dividere, invadare.

Să revenim la Leviathanul de la Grand Palais. Iată o explicaţie (dar era oare nevoie?): „Sculptura este o imersiune totală într-o dimensiune fizică şi mentală neexplorată, spunea Anish Kapoor într-un interviu de pe Designboom. Odată ce te afli înăuntru, în giganticul balon cu patru braţe, forma volutelor îţi evocă în acelaşi timp un spaţiu organic exterior şi un self interior; când ieşi din el (şi te întorci în spaţiul Grand Palais-ului), speranţa mea e că privitorul are o nouă întâlnire cu sculptura, în lumina ce pătrunde prin acoperişul de sticlă. (…) Este un singur obiect, o singură formă, o singură culoare. Roşul intens ne aminteşte de culorile pe care le vedem noaptea – instabile şi monocrome; roşul creează mult mai multe umbre întunecate, psihologic şi fizic vorbind, decât negrul sau albastrul. (…) Nu cred că există privitor inocent. Orice privire, orice contemplare aduce cu sine complicaţii, istorii anterioare, un trecut mai mult sau mai puţin real. Îndeosebi arta abstractă şi sculptura implică această idee că privirea înseamnă şi corp şi, bineînţeles, memorie. Memoria şi corpul se reunesc în actul privirii. Sunt foarte interesat de ceea ce dă sens acestui proces: cum memoria şi corpul sunt implicate împreună în orice operă, cum ceva se întâmplă, cum ceva se schimbă.”

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper