Alchimizări pasionale

Un articol de OCTAVIAN MIHALCEA

Florin Dochia, Orb pe mare, Editura PIM, Iaşi, 2014

Vegheat de inconfundabila prezenţă a iubirii, volumul lui Florin Dochia Orb pe mare (Editura PIM, Iaşi, 2014) asumă plenar ample descinderi în diverse lumi unde accepţiunile metafizice au deosebită prevalenţă. Din solitudinea celui plecat spre a recupera marile adevăruri derivă, cumva inevitabil, un marcant fior nostalgic. Pare că o veritabilă arcă a metaforelor însoţeşte căutările. Oglinzile interioare sunt supuse ritualului liric. Din ce în ce mai des, atmosfera sfârşitului de lume copleşeşte discursul: „am barca mea şi rătăcesc pe mare/ în căutarea unui banc de nisip,/ în căutarea unei stânci,/ în căutarea unui loc în care să eşuez/ cum se cuvine.// toate pânzele sus,/ întinse între cadavrele vârstelor pierdute,/ mustind de orgoliu pe odgoanele putrede.// ancora atârnă în lanţul ei ruginit/ ca un albatros spânzurat de sforile zdrenţuite/ ce ar înfăşura marile iubiri eterne.// la vâsle sclavii au murit demult,/ scheletele lor sunt deja umbre murdare/ pe memoria lemnului sărat al bordului.// am barca mea plutind în derivă,/ căutând porturi incendiate, golfuri/ unde îmbătrânesc fecioarele răpite de piraţi,/ lagune cu rechini înfometaţi/ care pot oferi gratuit o moarte decentă“. Sarabanda aventurilor ia valenţe accentuat-expresioniste. Etalarea incompletitudinilor existenţiale aruncă asupra versurilor lui Florin Dochia un văl saturnian. Chiar şi îmbrăţişările consonează cu această stare, asimilabilă unui atipic mers prin foc. Infatigabile introspectări brăzdează teritoriul oniric: „s-a dus Prinţesa-n altă toamnă,/ tristeţea-mi a rămas legată/ de sunetul tăcerii ei/ ca de-un stingher ecou/ strivit de păsări în avânt.// şterge-mi spaimele, i-am spus,/ opreşte furtunile care-mi bântuie visele,/ stinge incendiile care năvălesc în sângele meu/ ca şi cum nu aş fi adăugat destulă cenuşă;// fii refugiu când evadez din timp,/ şi mă pierd dincolo de umbra inimii tale,/ într-o eternitate insuportabilă altfel.// s-a dus Prinţesa în alt somn,/ s-a dus în alte vise,/ mărşăluiesc spre alt castel/ cu alte porţi deschise“. În altă parte, autorul invocă figura marelui damnat Vincent Van Gogh, fantasmă consonantă cu paradisul pierdut. Întâlnim în volum şi elanul autosuplicierii („am rupt din mine îngerul,/ cu unghiile l-am rupt,/ inima i-am făcut-o ţăndări!“), în numele deja programaticei vocaţii evazioniste. Viziunile în siaj cvasiapocaliptic întăresc filonul dramatic al versurilor, străpuns la nivel pasager de traiectorii ce îşi propun echilibrul. Alchimizări pasionale destind un itinerariu destinat problematizărilor. Asistăm la desfăşurări poetice care nu eludează accentuarea fantasmatică. Poemul à rebours ar putea trimite la ideatica estetizant-misterioasă promovată de J.-K. Huysmans, temă ce predispune la voiaje crepusculare: „ah, dulce amânare a făptuirii/ când rătăcite-s trupuri în hamace/ şi alte noi chemări nu le dau pace/ cu îmbieri să vină, să se joace,/ să fie la-nceput de lume mirii/ răpiţi de ierburi afrodiziace.// ah, dulce abandon în aşteptare,/ neîntâmplării robi să fie iar,/ înfiorări dorite în zadar,/ cum marinari vâslind spre-un ţărm barbar,/ pierduţi prin valuri, în imensa mare,/ nu pot ajunge îndepărtatul far.// ah, dulce gând la dulcea rană,/ adâncu-i leneş să-i atingi,/ să te desfaci încet din chingi,/ funesta foame s-o învingi,/ să cazi din cer şi să fii hrană/ aprinsei păsări şi s-o stingi“. La nivel ideal e preconizată dobândirea stării evanescente, revelând fulguraţii întru eternitate. Insatisfacţiile contingenţei sunt sublimate artistic. Nietzscheana întrebare „de cât haos e nevoie/ ca să se nască o nouă stea?“ ilustrează unul dintre motivele metafizice proprii volumului Orb pe mare. Printre alte prezenţe regăsim şi „o închipuire a doamnei boué coborând/ lent peste pleoapele transparente –// sub ele pupilele albe dorm/ somnul puilor de delfin ascunşi/ pe fundul oceanului pentru totdeauna“. Fiinţa şarpelui Uroboros determină percutante şarje misteriosofice. Infatigabilele glisări se petrec printre multiple ecouri urmuziene: „ai muşcat deja din fructul oprit la semafor,/ o dragoste păgână te conduce/ credincioasă precum câinele orbului/ de la poarta turnului cu ceas.// pe zebră, ismail şi turnavitu,/ algazy şi grummer,/ pâlnia şi stamate/ mânaţi din spate/ de emil gayk,/ ciupit de vărsat şi cu unghiile netăiate.// eşti un poet prost înarmat,/ meriţi o terapie expansivă,/ meriţi un iepure alb alergat de ogari,/ meriţi vizuina lui,/ mănuşile lui,/ evantaiul lui,/ soarta pe care i-o pregăteşte ducesa.// vine alice şi aduce lesa,/ tu te pierzi pe mare,/ navigând spre odessa“. Ne situăm mereu în aşteptarea revelaţiei, acolo unde „prin locul strâmt al cheii se deschide/ secreta uşă a împlinirii vaste“. Sinteza poeziei cu iubirea zămisleşte peisaje aflate sub puternicele raze ale eclectismului. Florin Dochia operează cu detalieri elocvente, pasionalitatea estetică fiind lesne recognoscibilă pe această cale a generoaselor elevări sufleteşti.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper