Winnicott cere explicaţii, Abram le elaborează

Un articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI

Jan Abram, Limbajul lui Winnicott. Un dicţionar explicativ al termenilor winnicottieni, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2013

A fost lansat dicţionarul gândirii winnicottiene – iată o veste foarte bună pentru psihanalişti, şi mai ales pentru aceia care s-au arătat interesaţi, fie şi numai tangenţial, de explorarea operei şi a activităţii marelui pediatru şi psihanalist britanic. Sarcina, câtuşi de puţin uşoară, şi-a trecut-o în cont Jan Abram, aşa încât în 1996  a fost în măsură să dea la tipar The Language of Winnicott: A Dictionary of Winnicott’s Use of Words. Vorbim despre o operă de o vastă erudiţie clinică şi de o crâncenă acribie a specialistului. O carte care reprezintă, pe de altă parte, fructul copt, numai bun de cules al activităţii profesionale a lui Jan Abram, membră în The Squiggle Foundation (căreia i-a fost şi director), şi al anilor de studiu, de predare şi de glossare a lucrărilor lui Donald Woods Winnicott.
Jan Abram este şi membru asociat al Societăţii Britanice de Psihanaliză, psihanalist consultant la London Clinic of Psychoanalysis şi fostă membră a consiliului editorial londonez al International Journal of Psychoanalysis. Diverse alte calităţi şi poziţii mai pot fi spicuite din biobibliografia sa, dar una mai presus de toate ne interesează de această dată – şi anume calitatea de editor general al Operelor complete de psihanaliză ale lui D. W. Winnicott, un amplu şantier din curtea Winnicott Trust (care a sprijinit şi proiectul dicţionarului de faţă).
Jan Abram, precum s-a spus, a dus la un foarte bun sfârşit, în beneficiul promovării gândirii lui Winnicott, un proiect-omagiu în felul celui întreprins de R.D. Hinshelwood, cu al său Dicţionar al gândirii kleiniene, pentru opera lui Melanie Klein, ori de Jean Laplanche şi J.B. Pontalis, cu clasicul Vocabular de psihanaliză, pentru întreaga psihanaliză. Jan Abram a fost inspirată, susţinută şi adesea consiliată în eforturile sale de mari personalităţi ale psihanalizei contemporane, precum aflăm din obligatoriile, dar şi interesantele „mulţumiri“ ale cărţii: Thomas H. Ogden, André Green şi Christopher Bollas, printre alţii.
În fapt, nu despre un dicţionar propriu-zis vorbim, cât despre o istorie a ideilor şi a conceptelor winnicottiene, aşezată în albia unei cronologii avizate ce acoperă aproape patru decenii, cu incursiuni la toate etajele operei, stabilind racordurile necesare şi aruncând o plasă deasă de conexiuni, contextualizând şi ilustrând întotdeauna prompt şi la obiect cu citatele lămuritoare identificate în lucrările lui Winnicott. Este o abordare şi cronologică, şi tematică, Abram distingând, într-un cadru larg, între o perioadă de fundamentare a conceptelor lui Winnicott şi alte trei perioade ulterioare. Avem aşadar fundamentarea gândirii winnicottiene (1919-1934), avem etapa „Nu există aşa ceva precum un bebeluş„ (1935-1944), avem „Fenomenele tranziţionale“ (1945-1960) şi, la final, „Folosirea obiectului“ (1960-1971). Marile perioade sunt împărţite apoi în câmpurile mari de acţiune pentru conceptele winnicottiene: agresivitatea, comunicarea, creativitatea, dependenţa, depresia (dispoziţia depresivă), eul, fenomenele tranziţionale, fiinţarea (continuitatea fiinţării), iluzia (de omnipotenţă), îngrijorarea (stadiul de îngrijorare), jocul, Jocul cu spatula, jocul Squiggle, mama, mediul, preocuparea maternă primară, psyche-soma, regresia, sinele, singur (capacitatea de a fi), susţinerea, tendinţa antisocială, ura.
Orice parcurs prin opera winnicottiană nu e, precum se cam ştie, o plimbare la pas, ci o incursiune nu de puţine ori anevoioasă şi mai ales primejduită de capcane neaşteptate. Un motiv pentru aceste inconveniente ar fi poate faptul că D. W. Winnicott îşi aşază gândirea profund originală pe o prodigioasă şi extrem de subtilă experienţă de observaţie clinică a bebeluşului şi a copilului, lansând concepte, ipoteze explicative şi scenarii psihogenetice chiar şi pentru vârstele cele mai fragede, mai imponderabile, începând de fapt chiar cu momentul naşterii (dar, încă o dată, concepte, ipoteze, scenarii validate clinic şi întru totul consistente în planul dezvoltării). Greu de descris şi de explicat aceste realităţi şi procese infinitezimale, unele dintre ideile lui Winnicott putând părea, mai ales profanului, de domeniul science-fiction-ului (la fel de greu, poate, deşi într-altfel, ca şi efortul de a descrie unui terţ ce se întâmplă într-o şedinţă de psihanaliză; e drept, pediatrul britanic se poate baza oricând pe intuiţiile „suficient de bune“, naturale ale mamelor, aşa cum şi în descrierea unei şedinţe ne putem baza pe banalele observaţii de psihopatologie cotidiană, pe sugestii spontane din analiza viselor şi pe capacitatea de intuiţie şi de autoanaliză ale fiecăruia). Un alt motiv pentru dificultăţile pe care le întâmpină cititorul operei lui Winnicott ar fi chiar acela sugerat de Jonathan Pedder într-al său cuvânt înainte, unde remarcă „extraordinara sa abilitate de a alege cuvinte comune pentru concepte care fac trimitere la rădăcinile cele mai adânci ale fiinţei noastre.“ (Foarte englezească abilitate, aceasta a lui Winnicott, am putea adăuga, în descendenţa unei întregi tradiţii insulare filosofice şi extrapolate psihologic axate pe observaţie empirică şi pe common sense – în fine, nu foarte… common, aici, în cele din urmă). Pedder atrage atenţia mai departe că: „Dacă Winnicott este citit neatent, ar putea fi perceput ca prea simplist sau prea complex (sau chiar ambele, în acelaşi timp…); chiar şi cei mai experimentaţi winnicottieni ar putea avea nevoie din când în când de o hartă pentru a-şi găsi drumul în gândirea lui.“
O hartă este ceea ne trasează în cartea de faţă Jan Abram. Traducerea românească girată de editura binecunoscutei instituţii româneşti specializate în psihoterapie şi în formarea de psihoterapeuţi pentru copii şi adolescenţi, Editura Fundaţiei Generaţia, a fost realizată după cea de a doua – şi deocamdată ultima – ediţie a cărţii, din 2007, care a fost semnificativ adăugită şi revăzută. Nu putem să trecem cu vederea faptul că traducătorii – Mirela Badea, Maria Kardalos Popa şi Laura Netea, coordonaţi şi „unificaţi“ de psihoterapeutul Magda Ionescu, care aici funcţionează ca redactor şi pune la punct un „Mic lexic explicativ“ – îşi lansează la apă, cu destulă îndrăzneală, propriile opţiuni terminologice, odată cu care aruncă peste bord barbarisme ca de pildă handling şi holding, prin care cele două importante noţiuni au fost introduse şi consacrate în limba română, preferându-le în loc mânuire şi susţinere. Ori mai ales – blasfemie! – renunţă la barbarismul Self, cu corelativele false Self şi true Self („mânuite“ în vorbirea curentă, până acum, cel mai adesea ca „Self fals“ şi „Self adevărat“); traducătorii români ai lui Jan Abram au optat aici pentru (la drept vorbind mereu disponibilul, prea disponibilul) „Sine“, respectiv pentru „Sine fals“ şi „Sine adevărat“ (ne amintim că votul decisiv pentru Self, care nu a mulţumit nici până azi pe nimeni, fusese dat pentru a nu confunda Self-ul sau „Sinele“ winnicottian cu instanţa psihică freudiană a Sinelui, cu faimosul das Es, transpus cu latinescul Id – adică it – în engleză).
Opul Limbajul lui Winnicott. Un dicţionar explicativ al termenilor winnicottieni de Jan Abram este o lucrare (cum altfel decât) stufoasă, dar foarte bine şi disciplinat structurată, care nu trădează cu nimic complexitatea gândirii şi a practicii winnicottiene, ba chiar am putea spune că o organizează şi o instrumentalizează pentru exegeţi. Cu toate acestea, aşa cum notează şi Jonathan Pedder, opul rămâne accesibil cititorilor dintre cei mai diverşi: studenţilor, practicienilor psihanalizei, cercetătorilor. Toţi aceştia vor beneficia şi de o foarte consistentă bibliografie a scrierilor lui D. W. Winnicott, structurată atât cronologic, cât şi alfabetic, bibliografie actualizată de psihologul clinician şi psihoterapeutul de copii Knud Hjulmand din Copenhaga.
Poate că intenţia şi proiectul volumului Limbajul lui Winnicott ar putea fi descrise cel mai bine chiar în cuvintele autoarei Jan Abram – şi, să o spunem, cu deplină acoperire: „Obiectivul meu a fost de a ghida imparţial, astfel încât cititorul să poată descoperi pe cont propriu evoluţia gândirii lui Winnicott.“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper