Vrabia din mână

Un articol de Ştefan Baghiu

Dmitri Miticov, Dmitri: genul cinic, Cartea Românească, 2015, 56 p.

Dmitri Miticov a publicat anul acesta un nou volum de poeme: Dmitri: genul cinic. Vestea – pentru cei care au urmărit evoluţiile poeţilor recenţi – vine probabil cu o întrebare: autorul fiind unul destul de recognoscibil ca poetică (discursul nivelat, vocea rece care îţi livrează lucrurile mari cu naturaleţea şi cinismul funcţionarului, încă din Dmitri: uite viaţa), ce poate aduce nou acest volum în linia pe care au deschis-o celelalte? Din păcate, o spun din capul locului, aproape nimic. Pentru că preconizarea părţilor bune ale acestui volum stă în chiar recurenţele anterioare, în maniera aproape obsesivă de a defini concepte din sfere ontologice şi de a crea un efect slow-mo şi distant al realităţilor şi amintirilor.
Într-un număr de acum doi ani al revistei Cultura, Alex Ciorogar se arăta alarmat de similaritatea interpretărilor volumului anterior: „Cele câteva excepţii (cronicile semnate de Marius Chivu şi Dan-Liviu Boeriu) sunt pozitive, dar alarmant de similare. Ambii vorbesc, de pildă, despre efectul de slow-motion, despre «coabitarea» cu singurătatea şi, în sfârşit, despre limbajul «fără umpluturi» sau despre o «retorică simpl㻓. De discutat, deci, dacă nu cumva specificul îşi domină critica. Adică, odată ce poemele se arată uşor de decodat şi etichetat (se vorbeşte mult despre o stare, o atitudine, nu despre o stilistică anume), critica literară nu mai poate croşeta foarte mult în jurul lor. Pentru că dacă întreaga poetică a lui Miticov a stat în a refuza sentimentalismul „ipocrit“ – autorul parcă repetându-şi (lui, dar şi cititorului) că acesta e inutil şi stupid, această şmecherie tonală nu a permis sondări ulterioare prea mari. Aş mai adăuga faptul că, ulterior, o cronică a lui Doris Mironescu în Suplimentul de cultură se arăta la fel de refractară altor broderii critice – după cum cere Ciorogar. Însă aceasta din urmă conţine cumva ideea proiectului ulterior al lui Miticov: „Poezia lui Miticov trebuie înţeleasă şi ca un pariu etic: a vorbi despre moartea tatălui într-un mod public care să nu o falsifice presupune o investiţie personală considerabilă. Produsul estetic, pe care noi, cititorii, îl apreciem ulterior, e rezultatul unei deliberări anterioare şi poartă cu sine urmele deliberării, din acest motiv ajungem să-i apreciem performanţa“.
Cinic, dar proiectul de anul acesta pe care îl propune Miticov pare că încearcă să egaleze poezia intrinsecă acestui ultim pasaj critic: depoetizare, şablonare ca repoetizare (iată cât de cinic) şi non-speculativ.
Poate că exact acest refuz al imaterialului (înţeles ca neo-pozitivism) însă va alunga cititorii încă de la primele opt poeme. Pe scurt, problema lor e că, dacă pentru Bogdan-Alexandru Stănescu, acestea sunt „un spaţiu de unde au fost izgonite metafora, ipocrizia, poetizarea forţată“, izgonirea a lăsat schemele la vedere. Miticov se joacă de-a profesorul de ontologie: poetul ia trei concepte (estetic, etic, cinic) şi le trece prin mai multe reduceri la absurd pentru a le găsi consistenţa şi aplicabilitatea. Însă acest joc mărunt (să recunoaştem, nu doar accesibilitatea materiei, ci mai ales facilul în care aruncă poetizările jocul în sine pot fi pericole) se pierde pe mai multe niveluri de exerciţii. De ce? Dincolo de o problemă a scheletului lăsat deasupra poemelor (jocul de idei şi definiţii în jurul conceptelor de estetic, etic, cinic), tehnicile lui Miticov, deşi par a se dori esenţialiste, neo-pozitiviste hi-tech şi străine metafizicii înalte (ipocrite?), trădează o logică a suprafeţelor la nivelul textului: dacă declinul metaforei este unul real, acesta este compensat de triumful comparaţiei slabe („E estetic să rămâi fără prieteni/ urmându-ţi principiile./ Aproape ca un tablou/ cu flori în vază şi pere căzute neglijent pe muşama/ de frumos“; „Mai etic ar fi ca în momentele cumplite la care facem referire/ toate păsările să se oprească din cântat.// Nu e etic să faci prea mult caz de dramele tale./ Să-ţi plângi de milă e porno“).
Lipsa cauzalităţilor nu pare însă proiect poetic, ci sustragerea de la un proiect prea înalt: însă această sustragere de la metafizică poartă mărcile cool ale filosofiei limbajului, risipite într-o imagistică pseudo-mistică („toate păsările să se oprească din cântat“). Apoi, când corespondenţa logică a comparaţiei intră în domeniile raţionale, intervine o altă problemă: superficialitatea. Astfel că jocul triadei conceptuale pare compromis fie de lipsa conectivelor de efect, fie de suprafeţele pe care este plasat: „E estetic să te îndrăgosteşti,/ dar nu-i etic – pentru că e prietena ta/ şi tu eşti căsătorit. E cinic“; „Test practic 2/ chirurgia estetică/ este estetică?/ Nu-i etic, da-i cinic să întrebăm“. Deci, dacă nu o poezie conceptuală, una conceptualizantă: un fel în care, după înlocuirea metafizicii cu teoretizări ale limbajului, retorica poeziei filozofice rămâne o teorie a nominaţiilor. Iar în spatele acestor neo-textualisme („Se ia limbajul, se face din el/ un cărucior ponosit/ şi se împinge cu piciorul pe scări“) nu se află decât o mică alintătură post-structuralistă. Mai disperat decât un Bogdan Ghiu care se arunca de pe „poemul cu latura de un metru“, autorul, conceptualizând, îşi declară limitele: „Oricît/ te-ai munci să dezvolţi, iscusit şi pedant,/ va exista cîndva un soft programat să facă poezie mai frumoasa (sic!) decît/ tot ce-ai scris vreodată.ş…ţ“. Ei bine, cu astfel de filozofeme lucrează Miticov. Apoi, out of nowhere, un poem despre Coşa la Săvârşin, care „ar fi putut/ să facă ceva cu imaginea asta, o gogoaşă cu gem// sau o vată de zahăr pe băţ“ (sic). În fine, momentul cel mai slab al cărţii este poemul 6. O scurtă istorie estetică a României. Aici, turaţia ludicului determină eşecul poetic total: „Războaiele dintre daci şi romani/ au dus la construirea unui pod peste Dunăre./ Decebal şi-a tăiat gâtul cu o sabie mică/ pentru a fi imortalizat pe Columna lui Traian. ş…ţ Revoluţia română din 1989 a arătat/ foarte bine în poze// Comunismul – sau e nevoie de cincizeci de ani să apreciezi/  cu adevărat bananele coapte.// Capitalismul – sau ai toate fructele,/ umbli câteva zile prin magazin după un blender/ şi în final îţi iei televizor“.
Totuşi, care este vocea specifică între atâtea experimente gratuite? Momentele bune sunt tocmai acelea în care Miticov iese din schemele easy şi intră într-o zonă a dublelor imposibilităţi: una a comunicării (observă şi tranşează mai toate defectele de comunicare interumană) şi alta a acceptării explicaţiilor naive. Astfel, în poeme ca F-I-V („Spune cu mine: e din ce în ce mai rău. Acum/ spune singur: e din ce în ce mai rău.// Când te-ai simţit bine ultima dată: în depăşire, când/ soarele din retrovizoare a trecut pe sub/ soarele din retrovizoarele lor. <…> Cum să ai succes: gândeşte-te la un câmp cu maci./ şi acum spune singur: e din ce în ce mai rău./ Acum spune-o din nou ca şi cum ar fi ceva bun./ şi dă-ne un semn când eşti pregătit să faci zece paşi siguri“), liricul triumfă prin această postúră afectată până la distanţare. Doar această constantă merită revizitată: ceea ce făcea Dmitri Miticov în volumul anterior, reluat în acest nou volum apărut la Cartea Românească este să îmbine două formule aproape incompatibile: liricul şi discursul corporate steril, prefabricat, sintetizant. E un joc al incongruenţelor fericite. Pentru că a separa lirismul de metafizică prin radicalizarea pozitivistă a căutărilor şi a reformata elegiacul după şabloanele unui adevărat discurs corporate poate crea pe segmente întregi senzaţia unei poezii care-şi depăşeşte proiectul de altfel static (aş mai numi poate poemele Serpentine, Etic e epic, Pragmatic e dramatic – ultimele două despre clinica de fertilizare, foarte bune). Dar altfel, poemele care construiesc ciclul Modul sarcastic intră în aceeaşi logică a laitmotivelor păguboase (aş numi doar insistenţa cu care Miticov imaginează oameni cu pensule mici care şterg de praf, vezi tu, concepte şi convenţii – iată unde bate metafora perisabilităţii), de unde nici măcar Sigur Ros sau Radiohead (ca inserţii referenţiale) nu mai pot face mare lucru. Ultimul poem din volum mizează pe aceeaşi discuţie despre formule şi convenţii (Statistica: o epopee), fiind poate mai singurul care îşi atinge ţinta – pentru pasionaţii de aforisme, un spectacol intens: „Nouă din zece persoane ar putea pune degetul/ într-un loc extrem de precis şi să spună/ asta-i emoţia“.  Astfel, poezia stărilor are toate şansele ca nici până la final să nu mai poată repara – pe arătură – ce răvăşeşte micul filozof.
În fine, senzaţia după lectură e că ai asistat la un spectacol al platitudinii. Uneori mai calofil, alteori mai cabotin. Însă această nivelare voluntară pe terenul poeziei se transformă prea des într-una involuntară, prin supralicitări şi angajări naive. Nu voi putea înţelege de ce un poet care lucrează bine pe atmosferă şi distanţe a ales să apară cu un volum care îl înfăţişează mai mult ca filozof amator.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper