Voinţa de neadevăr

Un articol de Horia Pătraşcu

Nu cred că trece o singură zi fără să constat, mereu la fel de surprins, predispoziţia naturală a omului spre negarea evidenţelor. Regăsesc în oricine această tendinţă irepresibilă de substituire a faptului cu credinţa personală, a evidenţei cu atitudinea subiectivă, a judecatei cu prejudecata. Nu vedem decât ceea ce vrem să vedem şi aşa cum vrem să vedem, intelectul nostru ne corectează percepţiile în aşa fel încât să le pună în acord cu sufletul nostru. Niciodată atât de perversă pe cât ne iluzionăm că este, viaţa ne aşterne în faţa ochilor lucrurile aşa cum sunt, cu o onestitate de-a dreptul brutală: de păcălit ne păcălim singuri deformându-le, ameliorându-le, adăugându-le sarea şi piperul propriu pentru a le putea înghiţi. Dar chiar dacă le-am înghiţit, nu înseamnă că le putem şi digera: odată intrate în noi, încep să-şi împrăştie otrava, veninul, adevărul… Revolta care ne cuprinde este întemeiată pe o minciună consolatoare care întotdeauna începe cu „credeam că…” Ne dăm înşelaţi, trădaţi în aşteptările noastre, traşi pe sfoară când de fapt şarpele pe care l-am înghiţit nu s-a deghizat niciodată, numai hotărârea noastră a făcut să-l luăm (de) la un moment dat drept pâine.
Pactul cu diavolul îl semnăm întotdeauna în cunoştinţă de cauză, Înşelătorul este foarte cinstit când îţi cere să-ţi vinzi sufletul sau o parte din suflet: „banii” puşi în circulaţie de Woland nu sunt decât bucăţi rupte din ziare, nimic mai mult. Există însă o orbire provenită dintr-o vedere excesivă, dintr-o privire prea binevoitoare, una în care intenţia excedează obiectul privit, o lumină interioară atât de puternică, atât de exagerată, care îneacă sau, măcar, aureolează „donatul”. În cele din urmă ne construim o lume complet fenomenală unde ne e greu, dacă nu imposibil, să mai distingem între lucrul ca atare şi propriile noastre contribuţii, retuşuri, adaosuri. Până când… până când realitatea ne loveşte din nou cu toată forţa, aducându-ne cu picioarele pe pământ în faţa „stării de lucruri”, situaţiei sau stării de fapt renegate şi care-şi cere fără să ne mai lase nici un răgaz recunoaşterea. Ne proclamăm atunci „deziluzionaţi” şi „dezamăgiţi” şi, într-adevăr, nici un alt cuvânt nu este mai grăitor decât acesta: iluzia cu care am îmbrăcat obiectul real se destramă, se desface, nu-l mai încape. Recunoaştem astfel şi că am vrut de la bun început şi am fi vrut în continuare să fim amăgiţi / iluzionaţi, din moment ce „deziluzia” şi „dezamăgirea” au o sumbră coloratură afectivă, deşi găsirea adevărului, bun sau rău, ar trebui, teoretic, să ne bucure cel puţin la fel de tare pe cât de frumoasă sau de atrăgătoare a fost amăgirea căreia i-am căzut pradă.
Dezamăgirea şi deziluzia ar fi triumfuri într-o lume în care oamenii ar fi cu adevărat fiinţe cunoscătoare. Dar nu sunt decât fiinţe crezătoare, fiinţe care nu văd decât ceea ce cred, gata să-l amendeze pe însuşi Dumnezeu dacă Acesta contravine propriului sistem de valori. „Să nu mă dezamăgeşti!” – implorăm din toată fiinţa noastră fiecare realitate pe care o întâlnim şi pe care o învestim cu o putere magică asupra noastră. Adevărului însuşi i-am cere să ne mintă dacă sinceritatea lui ne-ar răni. Unui adevăr care pustieşte totul în jurul său îi preferăm de obicei o minciună germinativă, socială şi sociabilă, plăcută la înfăţişare, vitală, vivace şi viabilă. Există în noi o voinţă de minciună, o voinţă de neadevăr pe care o putem sesiza cu puţină atenţie în aproape orice percepţie semnificativă: opriţi-vă puţin fluxul conştiinţei şi veţi surpinde exact uşoara cotitură dincolo de care ticălosul din faţa ochilor voştri devine o persoană frecventabilă, un amic, un prieten; acel „totuşi”, „dar, poate…”, „cine ştie”, „nu e chiar aşa” care transfigurează femeia uşuratică, năzuroasă, vicleană în femeia fatală a vieţii tale, cea căreia îi cedezi drepturile de proprietate asupra sufletului şi trupului tău. S-a spus despre iubire ca este un proces de autoimbecilizare, că trebuie să-ţi suspenzi judecata pentru a iubi, să-ţi pierzi „minţile”, „capul”. A iubi înseamnă a introduce cenzura; a iubi înseamnă a bloca biţii care ne informează cu privire la slăbiciunile şi tarele celuilalt, a stabili că de acum înainte îl vom vedea într-o altă lumină – una care-i edulcorează amăreala, îi netezeşte asperităţile, îi adumbreşte întunecimile şi care, pe de altă parte, îi exagerează calităţile, superioritatea, unicitatea. E veşnica poveste a lui Don Quijote care decide să iubească o ţărancă şi astfel să o transforme pe Aldonza Lorenzo în Dulcineea del Toboso…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper