Viorel Cacoveanu şi Satyriconul de tip caragialesc

Un articol de Mircea Popa

Intrarea în literatură a lui Viorel Cacoveanu s-a făcut sub semnul gazetăriei şi reportajului, pe care le-a slujit cu o devoţiune impresionantă, după cum o mărturisesc paginile ziarului clujean Făclia, pasiune pe care n-a părăsit-o nicio clipă nici astăzi, când se apropie grăbit de vârsta octogenară, cum se poate vedea din rubrica sa săptămânală din Transilvania reporter. A căutat să fie mai mult decât un simplu comentator şi înregistrator de fapte, făcând din scrisul său un mod literar de a exista, aşa cum se poate vedea din seria reportajelor sale de succes din lumea tribunalului, a sportului şi a celor neintegraţi social. Scria literatură pentru sertar, dar în 1970 a dat la iveală Fata care spune da, conţinând o colecţie de „cazuri“ problematice, din care răzbătea la suprafaţă scrisul său îngrijit, atenţia acordată gradării faptelor şi psihologismul de bună factură care însoţea comentariul faptelor. Mi s-a părut un debut de bun augur, care anunţa un prozator în devenire, aşa cum s-a şi întâmplat mai târziu. În cronica pe care i-am dedicat-o în Tribuna din decembrie 1970, spuneam printre altele: „Viorel Cacoveanu practică o ziaristică superioară, foarte aproape de cea literară. Genul acesta nu s-a perimat încă şi un condei de talent îi poate demonstra oricând viabilitatea. Aşa s-a întâmplat mai în anii trecuţi cu reportajele-anchetă ale lui Mihai Stoian, aşa, mai recent, cu acelea ale lui Viorel Cacoveanu, succesul lor neputând fi pus doar pe nevoia de senzaţie şi neobişnuit a omului modern sau pe relatarea trepidantă cu iz de anchetă poliţistă. Înainte de toate, succesul lor rezidă în fascinaţia exercitată asupra cititorului de faptul real, autentic (de cel contrafăcut şi cu caracter festivist fiind deja sătui), nefalsificat, de veridicitatea trăirii pe viu a acestuia, de obiectivitatea relatării. În al doilea rând, e vorba de calităţile literare ale textului, de ingeniozitatea discursului, de capacitatea lui emoţională şi, mai ales, de arta selectării şi dozării faptelor, a încadrării lor într-o viziune şi tonalitate proprie.
Autorul cărţii de faţă nu e un simplu reporter, ci un om care gândeşte, cumpăneşte, analizează, şi vrea să îndrepte lucrurile, sfătuind şi moralizând, adică un descifrator de suflete. E un scrutător fin şi sensibil al sufletului uman, al oazelor sale de puritate, candoare şi generozitate, dar şi a zonelor sale de turbulenţe, de ascunzişuri, bântuite de seismele unor sentimente şi impulsuri necontrolate, confuze, care vin în răspăr cu modul de viaţă al celorlalţi. Obiectivul aparatului său de filmat surprinde toate aceste ieşiri nărăvaşe, năbădăioase, confuze, tulburi, venind din zona obscură a sufletului uman, încearcă să le surprindă cu traumele lor morale, cu alienarea survenită din varii motive, cu insuficienţele educaţionale de ordin moral sau civic, cu automatismele unei vieţi frivole, cu lipsa de autocontrol riguros şi ferm, care ajung în postura de victime ale propriilor lor decizii de moment. Se află aici o bogată colecţie de imposturi morale, de situaţii dramatice sau degradante, frizând legea, şi liberul consimţământ, prin forţarea notelor iresponsabile. Deşi tonul fundamental al cărţii este unul grav, perspectiva sugerată e una optimistă, recuperatoare. Ceea ce trebuie subliniat este „realismul dur“, evitarea edulcorării şi a problematizării artificioase, sentimentul subiacent de sinceritate, înţelegere şi compasiune, de decenţă şi comprehensiune. Poate în aceaste calităţi să constea şi reuşita relatărilor sale, în căldura şi sinceritatea emoţiei transmise, în arta gradării episoadelor şi a schimbării unghiului de investigaţie, prin apelul la o serie variată de mijloace de expresie între care figurează apelul la amintire, la comentariul subiacent, la reproducerea de colaje şi documente oficiale, la alternanţa dintre tehnica jurnalului şi a observării directe. Sunt destule motive care să ne facă să sperăm că acest talentat jurnalist se va manifesta foarte curând şi în literatură“.
Cu oarecare aproximaţie am reprodus aici cuvintele de bun început pentru un tânăr care s-a dovedit mai apoi foarte dedicat creaţiei literare, diversificându-şi registrul şi îmbogăţindu-l prin studiu, lectură, cultură literară. A abordat cu succes proza scurtă, apoi romanul şi dramaturgia, componenta morală a discursului său îndreptându-l tot mai apăsat spre satiră şi umor, spre surprinderea automatismelor existenţei şi a zonei în care se manifestă paradoxurile şi absurdităţile comportamentului uman. Fiind un apropiat al comentatorului sportiv Ioan Chirilă, al „piticului magic“ al Clujului, Teaşcă, al doctorului Rădulescu de la Spitalul CFR poreclit „naşul“, al colegului său Aristide Buhoiu, al excelentului reporter Valentin Silvestru, al actorilor Victor Ion Popa şi Gh. Nuţescu, al scriitorului D.R. Popescu, al procurorului Peicin şi a altora care îi ofereau material pentru cronicile sale judiciare, V. Cacoveanu a devenit el însuşi un împătimit colecţionar de cazuri clinice, de situaţii absurde şi imposibile, pe care automatismele vieţii socialiste le proliferau involuntar până la refuz. Cu toate că ar fi dorit să denunţe multe din tarele lumii aberante în care trăiam, scriitorul era legat de mâini şi de picioare de o cenzură extrem de activă şi de pernicioasă pe care n-o putea ocoli, din care cauză unele din piesele sale, precum Mă propun director sau Peştele cel mare îl înghite pe cel mic n-au putut vedea lumina rampei decât cu mari tăieturi sau chiar deloc. Portofoliul său teatral, mărit în anii din urmă, i-a fost sistematic maltratat de directorii sau regizorii care l-au avut sub ochi, dar în cele mai multe situaţii respins de Consiliul Culturii şi de tot felul de cenzori inclemenţi. Montarea uneia dintre piesele sale la teatrul din Reşiţa, unde i s-au scos rând pe rând cele mai savuroase şi sagace replici, de către o Regională de Partid foarte vigilentă, care îi modifica textul de la o zi la alta, a făcut deliciul unuia dintre cele mai acerbe pamflete ale sale, atrăgând asupra sa şi atenţia Monicăi Lovinescu de la „Europa liberă“.
Cu toate consecinţele pe care le-a avut de îndurat, omul cu coloană vertebrală dreaptă nu şi-a închis scrisul în tipare procustiene, ci l-a transformat tot mai mult în satiră, în ironie inclementă, în pamflet coroziv, ziaristul, dramaturgul, romancierul, prozatorul făcând corp comun cu omul nemulţumit de fiecare zi, care s-a trezit în anii de după ’89 trăind într-o lume fără prejudecăţi, dar cu o faună umană diversificată şi pestriţă, populată de tot felul de afacerişti, escroci, panglicari, mincinoşi. Lumea politică a devenit o bălăcăreală cruntă, o zonă a infracţiunilor şi a pornografiei civice. Dacă înainte de 1989 el vâna cu acribie situaţiile pe care urma să le pună sub lupă, acum ele dădeau năvală, impunându-se de la sine prin absurditatea lor, prin faptul că omului simplu a ajuns să-i fie ruşine de ruşinea conducătorilor lui. Sentimentul general că suntem minţiţi şi amăgiţi în fiecare clipă a forjat în el simţul de dreptate, dorinţa de critică nemiloasă, transformându-l într-un fel de cerber nemilos a ceea ce a mai rămas nefalsificat şi valoros din trecut, alimentându-i din plin vâna ironiei şi a satirei cu texte vitriolante de tot felul, de la şarja amicală şi îngăduitoare la satira groasă şi nimicitoare. Critic vehement al viciilor şi turpitudinilor româneşti, pe care le detectează şi le demontează scupulos, sub scutul oblăduitor al UE şi al organizaţiilor de luptă anti-fraudă, pagina scrisă de Viorel Cacoveanu devine un adevărat regal al ironiei devastatoare, căci niciun locşor cât de ascuns al psihologiei tranzacţioniste n-a scăpat de sub valul sarcasmului său. Până şi romanele sale poliţiste sau nuvele cu iz sentimental sunt infestate cu bacilul veninului său suculent, cu împunsătura critică şi criticistă, transformând scriitura sa într-o rizibilă farsă a zilelor postdecembriste, terfelite sub varii aspecte, în cărţi precum Drumul spre Europa, Curat murdar, Înmormântarea via FMI, Pomana porcului electoral, dar şi a unor romane justiţiare precum Veşnica închinare, Învinşii, Istoria risipită, Turma, Anotimpurile procurorului sau Pilat din port, ultimul, o şarjă vitriolantă la adresa administraţiei Băsescu, în timp ce eseurile de tip pamfletar cele mai recente le-a adunat în cartea cu titlul Democraţia supunerii (2015), accentuând starea de lehamite şi zeflemea a scriitorului, care a găsit refugiu doar în opera lui Caragiale, care i-a devenit principal călăuzitor şi inspirator de teme şi motive.
Cel mai recent dintre volumele sale este şi cel mai savuros. E vorba de o colecţie de „cazuri“ dintre cele mai tipice pentru lumea actuală în care trăim, intitulat Un arestat la domiciliu (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015), pe care ni le expune cu o vervă neobosită sub forma unor dialoguri, scenete sau confesiuni dintre cele mai picante. Personajele sunt luate din lumea politică şi a afacerismului greţos de astăzi, lume în care nu rămâne nimic nemaculat. Starea de criză a ajuns să-i îngrijoreze şi pe Dumnezeu, şi pe Sf. Petre, cărora le-au rămas la îndemână puţine posibilităţi de a curma răul (Cel de Sus faţă cu fiinţa umană) care se lăfăie în toate domeniile vieţii noastre sociale, în sport, sănătate, justiţie, poliţie, turism. În România aproape fiecare cetăţean este un posibil infractor, astfel că mulţi pot fi văzuţi stând la coadă la poliţie să se predea pentru a evita circul arestării televizate. În astfel de situaţie, cei mai mulţi îşi transformă casele şi apartamentele în închisori la domiciliu, prevăzându-le cu gratii şi cuşti pentru poliţiştii supraveghetori; alţii îşi bat capul să transforme mita şi şpaga în „premii“, (Judecătorul premiat), copiii se insultă şi se batjocoresc, pregătindu-se „pentru democraţia de mâine“ (Joc nou). În lumea pe care o trăim „nimeni nu ascultă pe nimeni“, „statul de drept“ nu reacţionează decât la ordinele venite din exterior, „hienele“ se adună în găşti propunându-şi lefuri şi pensii nesimţite, candidaţii de la alegeri se ierarhizează în raport cu cazierul dobândit (Cazierul), Instituţia Prefectului a ajuns un fel de cetate inaccesibilă pentru muritorii de rând (Instituţia prefectului), în timp ce alegătorii dispar cu toţii în ziua alegerilor pentru a nu deveni culpabili din fel de fel de pretexte (Dispariţia alegătorilor). Noile experienţe trăite de români în ultimul timp ne fac atenţi la faptul că mai „nou cărţile serioase se scriu în închisoare“, că ţiganii care comit ilegalităţi ne dau cu tifla invocând argumentul „discriminării“ (Discriminare), că o călătorie cu trenul în ziua de azi nu ştii niciodată unde se sfârşeşte (Călătorie cu Regio!), că promovarea a ajuns o pedeapsă (Durerea promovării). Turiştii care vin să ne viziteze oraşele nu mai găsesc decât un trecut în ruine şi un prezent vândut la fier vechi (Amici europeni, Pierre şi Jean). Într-o localitate dintr-o coastă de munte află cu stupoare că noul castel răsărit peste noapte e al pădurarului analfabet, care acum se reciclează prin marile staţiuni europene (Un om sărac). În acest balamuc existenţial nici preşedintele nu e mai breaz, milogindu-se să-i fie iertate numeroasele păcate (Un suspendat la poarta raiului), în timp ce lupul o păcăleşte din nou pe Scufiţa Roşie (Scufiţa Roşie cu ochelari). Comicul de limbaj se împleteşte aici cu o bună ştiinţă a dozării efectelor, cu o fantezie mereu proaspătă, amestecând stilurile şi plasând cât mai bine poantele. Discuţiile dintre Gimi şi Simi sau cele dintre Lică şi Sache amintesc câte ceva din verva imbatabilă a lui Caragiale, prin ingeniozitatea cu care sunt conduse dialogurile, prin răsturnările de situaţii şi bombardamentul replicilor. Dintr-o discuţie dintre Tată şi Fiu aflăm că singura meserie preferată de tânăr este cea de metereolog, deoarece, orice vei spune despre vreme nu te va trage nimeni la răspundere, în timp ce celelalte profesii sunt pline de riscuri, inclusiv cea a istoricilor, deoarece aceştia „duc un război fără sfârşit cu istoria şi nu-l câştigă niciodată“ (Tatăl şi fiul): şi postura tradiţională de „frate cu codrul“ a românului a devenit vulnerabilă, deoarece, aşa cum observă un vecin ungur, „nu prea mai aveţi păduri unde să vă ascundeţi“. Acelaşi personaj îşi persiflează vecinul român pentru faptul că „românii dau de bună voie tot ce au“, lăsându-se hăcuiţi de retrocedări şi de o prostie generalizată (Un ungur cumsecade). În timp ce lipsurile se năpustesc asupra cetăţeanului ajuns la cheremul şi fanteziile din UE, singurul lucru de care nu duce lipsă ţara este stocul de dube şi de cătuşe. De aceea, în final, vine şi propunerea ingenioasă a autorului: „celula cu profit“.
Scrisul lui Viorel Cacoveanu îşi are desigur şi părţile lui slabe şi vulnerabile, căci repetarea aproape la indigo a unor cazuri din realitate nu e întotdeauna profitabilă. Umorul şi satira lui dezvăluie însă un apetit malign spre starea de „râsu-plânsu“ a ţării de astăzi şi a locuitorilor ei imuni la orice noi torturi ale „statului de drept“, încât ar trebui ca aceste texte să-şi găsească un nou Tănase spre a le face cunoscute publicului larg, înainte ca ele să ne fie servite în locul celor de drept, la propriul nostru prohod.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper