„Unde-ai fost, băiete?“

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

S-a încheiat a XXII-a ediţie a Festivalului Atelier găzduit de Teatrul „Andrei Mureşanu“ din Sfântu Gheorghe. Premiul pentru regie, pentru dramatizare, pentru cea mai bună actriţă, ca şi pentru cel mai bun spectacol le-a obţinut producţia Companiei „Tompa Miklós“ de la Teatrul Naţional Târgu-Mureş, Tihna, după romanul lui Bartis Attila, în regia lui Radu Afrim.
Cât de adânc au rămas săpate în noi ororile comunismului? Degradarea morală indusă timp de cincizeci de ani de regimul trecut, miile de duplicităţi volens sau nolens au aşternut, până azi, în setul de valori şi principii prin care ne poziţionăm în raport cu lumea, mâlul indistinct al confuziei. Omniprezenta suspiciune, baricadă inexpugnabilă din stratul de adâncime al fiinţei noastre sociale, acumulată în decenii de turnătorie de dragul supravieţuirii, al slugărniciei sau pur şi simplu al răutăţii, rămâne amprenta lăsată de morala comunistă. Când temelor menţionate li se adaugă şi personalitatea puternică, deopotrivă dominatoare şi fascinantă a unei mame pline de feminitate, când romanul lui Bartis Attila colcăie de substanţă umană, există toate premisele pentru un spectacol de valoare. Şi chiar aşa a şi ieşit!
O mlaştină zemoasă, în care se aglomerează tot felul de obiecte, materializare perfectă a mâlurilor ce se înghesuie în fiecare dintre noi, pentru a fi repede îngropate, desparte, în conceptul provocator al scenografului Adrian Damian, miezul scenei de interiorul domestic comunist, cu mobilă răpănoasă. Spectacolul se deschide şi se închide cu aceleaşi coperţi, proiecţiile din cartea fiului devenit scriitor, însoţite de lectura din off a textului.
Complexul oedipian, relaţia mamă-fiu, personalitatea acaparant-magnetică a mamei asigură nucleul tare al romanului. În jurul lui, realitatea se sudează în scene de forţă narativă, prin multiple planuri revelatorii, adevărată mană cerească pentru ochiul original al lui Radu Afrim. În descendenţă directă a spectacolelor sale serioase, ca Plastilina, Inimi cicatrizate, E doar sfârşitul lumii, Mai întâi te naşti, noua producţie înregistrează o întreagă lume. Puţin din aburul suprarealist al regizorului se păstrează însă prin cele câteva apariţii ludic-onirice. Juxtapunerea diferitelor niveluri de realitate aruncă şi ea o urmă de îndoială asupra coerenţei universului, aşa cum îi stă bine oricărei montări afrimiene. Din care, desigur, nu poate lipsi nici gama de instrumente comice ultrarafinate. Toate acestea, plus calităţile excepţionale ale interpretării (minunată trupă are „Tompa Miklós“!) plasează Tihna între spectacolele de prim ordin ale regizorului.
Ce părinte îşi îngroapă, din proprie iniţiativă, fiica violonistă, fugită în străinătate, „pentru că a renegat clasa muncitoare“? Relaţiile comuniste degenerează fiinţa din rădăcină, marcând chiar şi maternitatea, căci mama îşi retează deliberat instinctul de părinte. Ca să fie pe placul troglodiţilor de la partid, decidenţi în cariera ei de actriţă, ea anihilează, fie şi simbolic, carne din carnea ei. Savuroasă este scena în care, sub privirile miraculat-comice ale asistenţilor şi ale fiului, va aglomera în coşciug toate lucrurile fetei emigrate: partituri, poze, de fapt, jumătăţi de poză, căci partea cealaltă este revendicată de al doilea personaj din imagine, fratele. Necruţătoare cu sine, scuipată cu scârbă de secretarul de partid, fosta Cleopatra poleită în aur pe scenă se va autoizola, până la moarte, în bârlogul ei. Singurul om cu care mai are contact, unul între seducţie şi castrare, dacă nu punem la socoteală scrisorile lui mistificate, trimise ca din partea surorii, rămâne fiul scriitor.
Mama actriţă şi tatăl turnător sau securist, după cum îi va povesti viitoarea editoare-amantă, deopotrivă amanta tatălui, plus reziduurile comuniste nu pot decât să împrăştie dizarmonie în progenitură. Din copilăria în preajma vedetei, Andor păstrează în amintire o colecţie impresionantă din gâfâielile sexuale ale mamei alături de numeroşii parteneri. Acuzată de fiu că ar fi furat iubiţii propriei fiice, mama porneşte ofensiva: „Şi-a tras-o cu cine a vrut şi eu mi-o trag cu cine vreau“. „Ştiu asta, mamă“, vine răspunsul cinic-amar al lui Andor. Din balastul depozitat strat cu strat în el, din magma zemoasă a socialului, a duplicităţii, a mascării adevărului cu sistem şi din mâlurile promiscuităţii de familie va lua naştere scrisul. Căci, în ambianţa descrisă, paliativele nu pot fi decât sexul (cu cât mai primitiv, cu atât mai disperat), băutura şi, bineînţeles, literatura. Frenezia sexuală, libidoul insaţiabil, promiscuitatea, aglomerarea de masculi/ femele atât în existenţa mamei, cât şi a fiului fericesc în aceeaşi măsură în care şi parazitează viaţa sexuală a celor doi. Băiatul îşi duce existenţa între traiul frugal, cu priză slabă la realitate, un ou prăjit şi numeroasele partide de sex. În acest sens, spectacolul pare să stabilească un adevărat record în teatrul românesc. Cu un rol dificil, între cinism şi disperare, relaxare şi violenţă, Bányai Kelemen Barna câştigă publicul prin vitalitate, forţă scenică şi balansul fin între prezenţă şi năuceală. Relaţia cu prostituata la care vrea doar să doarmă, comica ei igienizare de dinainte de sex şi mecanica ilară a actului, replicile nepăsător-amuzante fac ca scena să se numere printre cele mai savuroase din întreg spectacolul. În rolul femeii puţin într-o dungă, suculenta Nagy Dorottya, într-o apariţie rafinată, nu e nici pe departe fantoşa din vechea gardă a personajelor afrimiene. Umbra profesională de cochetărie se amestecă amuzant cu nepăsarea faţă de om, în cazul său, faţă de client, câtă vreme interesul ei se îndreaptă mai mult către păsări.
Dar cu adevărat revelatorie pentru Andor va fi o altă întâlnire lubrică, aceea cu editoarea. Jocul sexual al diferitelor roluri pe care, pasionată de travestiuri, le performează „pizda culturnică“ (excelentă Berekméri Katalin în acest periplu al versatilităţii, de la puştoaică la bătrâna critică aferată şi măcinată de tuse), relaţia cu ea, dominată în aceeaşi măsură şi de scârbă, şi de ludic, elogiile duplicitar-găunoase („Ai şansa să reformezi limba“) sfârşesc prin concluzia care sintetizează întregul adevăr al personajului: „Tu încerci să-ţi fie scârbă de tine, dragul meu. Dar nu-i aşa uşor. Mai ai mult de trudit.“ Limitările, determinările, ingerinţa editorului în scris, obligaţiile impuse, corp străin în fibra intimă a textului în care ceilalţi se bagă cu picioarele, dublează, în cazul lui Andor, haloul castrator al mamei. Salvarea, cel puţin pentru o perioadă, trăită cu frenezie şi disperare, dar şi cu violenţă, vine de la iubita (Kiss Bora) care combină mântuire, sex şi pasiune. Dar care va înnebuni, căci mama, indiferent de vârstă, se pricepe să respingă orice altă prezenţă feminină. „Unde-ai fost, băiete?“ este laitmotivul spectacolului, însoţit deopotrivă de acuze, tandreţuri, umor, seducţie, şantaj emoţional şi vulnerabilitate.
Cum poţi să te prinzi bine de rădăcinile fiului, să-l faci captiv prin omenie şi printr-o întreagă plasă de afecte care îi împrejmuiesc, pas cu pas, libertatea şi dreptul de a decide este demonstraţia pe care o face pe viu personajul lui Fülöp
B. Erzsébet, actriţă cu o performanţă absolut năucitoare. De la vedeta sexy, divă îmbrăcată în rochie mini neagră, între fake şi declamaţie, cu obiceiuri de scenă adânc impregnate, până la bătrâna decrepită care uită de la mână până la gură, interpreta va străbate subtil toate etapele. Prezentă tot timpul într-un colţ al scenei, mama doarme, se închină, îşi târşâie picioarele şi se mişcă exact ca un spiriduş bătrân. Iar faţa senină de la sfârşit, atunci când mănâncă, rămâne de neuitat. Moment cu moment, viaţa i se stinge din privire, iar trupul îi devine din ce în ce mai ţeapăn. Dar instinctele de subjugare a fiului rămân la fel de proaspete şi de puternice ca întotdeauna.
Oricât de consistent ar fi spectacolul, Radu Afrim este un regizor prea inteligent ca s-o ţină tot într-o tragedie. Şi în Tihna lumea lui păstrează bătăi comice, songuri sau poveşti colaterale, cum este cea cu Perla Balcanilor, în care Biluska Annamária, naturală, cu personalitate scenică şi tehnică remarcabilă, face o bijuterie de scenă. Fiica plecată care se materializează în chip de cosmonaut, dricarii puşi pe gaguri, coşciugul în care mama, apoi băiatul bat cuiele cu tocătorul, cântecele de înmormântare transformate exemplar de Afrim, piticul care ia ochii, savuros realizat de Galló Erno cu mijloace minimale, pus la recitări şi la dans de tatăl insistent, preotul care se dezbracă de sutană pentru a se lansa în bătăi de filme, stropitul de Paşte, toate aşază deasupra spectacolului pălăria afrimiană atât de plăcută publicului. Un deliciu suculent, în premieră de data aceasta, este capul de bărbat chelios, pasărea din colivie, care mimează, cu ocheade şi mirări cât casa, cântecul micuţei păsărici.
O singură concluzie: bravo!

teatru

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper