Un spirit constructiv

Un articol de Ion Brad

Florentin Popescu, De patruzeci de ori în pagina-ntâia, Editura Ravex Coms, 2015

 

Elogiul constructorului, aşa se cuvine sã intitulez aceste câteva gânduri, dupã ce am parcurs lecturile atâtor eseuri, aşezate în fruntea excelentei reviste Bucureştiul literar şi artistic, ani de zile, de colegul şi prietenul nostru Florentin Popescu.

Cunoşteam mai demult harurile sale de poet şi prozator, de critic şi istoric literar, de aceea nu m-a mirat faptul cã editorialele sale s-au concentrat, în toţi aceşti ani, mai mult ai destrãmãrilor, doar pe ideile şi judecãţile unui constructor. Echilibrat, cu idei social-politice largi şi generoase, el a ştiut sã selecteze, pânã şi din lumea noastrã, atât de sensibilã şi contradictorie, a purtãtorilor de condei şi pensule, exemplele constructive şi modelele. Pentru toate trebuie sã-i rãmânem îndatoraţi şi recunoscãtori, cu dorinţa şi urarea sincerã de a-l vedea mereu la datorie.
Hãrnicia şi tinereţea anilor de pânã acum sunt dublate şi îmbogãţite de înţelepciunea unei noi vârste; în aprilie a împlinit şi el 70 de ani.
Ca sã înţelegem mai bine spiritul sãu constructiv şi sã-i admirãm încrederea în destinele culturii române, voi apela doar la începutul şi sfârşitul acestei originale şi elegante culegeri.
Iatã-l, în 2011, pe încercatul critic şi istoric literar în chip de editorialist: „Sã te încumeţi la editarea şi tipãrirea unei reviste culturale în aceste vremuri atât de neprielnice faptelor spirituale poate fi considerat de cãtre mulţi un gest de sinucidere financiarã şi economicã, mai ales azi, când piaţa este invadatã de tipãrituri în marea lor majoritate total anticulturale, cu pagini întregi de can-canuri, de subiecte efemere şi minore, care sunt sortite sã fie uitate de îndatã ce ai lãsat revista sau ziarul din mânã.
Şi totuşi, ne-am întrebat şi ne întrebãm: Asta sã fie «oglinda» vieţii noastre sociale şi culturale din anul de graţie 2011? Desigur, nu!
În aceste timpuri în care instituţiile oficiale şi cele acreditate ale statului s-au degrevat de orice obligaţii faţã de culturã, toate activitãţile circumscrise acesteia trecând fie în mâna unor organizaţii obşteşti, fundaţii, asociaţii etc., fie în seama unor entuziaşti (care pun mai presus de îndestularea materialã fapte de ordin spiritual, menite sã vorbeascã lumii şi generaţiilor viitoare despre un popor şi o civilizaţie viguroase, care nu şi-au pierdut reperele în timp şi în istorie), iatã şi noi, o fundaţie non-profit care n-a abdicat nici ea de la aceste obiective, venim sã umplem un gol în publicistica literarã din România.
Bucureştiul literar şi artistic se doreşte a fi un fel de ateneu al artelor – în primul rând al celor din Capitalã, dar şi al faptelor şi evenimentelor din întreaga ţarã.
N-am contenit şi nu vom conteni sã credem cã în România de azi se fãureşte o culturã autenticã şi valoroasã şi care – dincolo de împrejurãrile nefavorabile ei în prezent – va spori patrimoniul de valori naţionale în literaturã, artã, teatru, muzicã. Un patrimoniu menit sã ne individualizeze în contextul vieţii comunitare europene“.
De la acest text pânã la capitolul final, din 2015, intitulat Eminescu, patria şi noi, întâlnim o mare varietate de teme şi motive ilustrative pentru aceastã cuprindere largã, luciditate şi spirit critic. Printre cele patruzeci si trei de capitole, mai relevante mi s-au pãrut: Critica de întâmpinare, Care e soarta cãrţilor noastre?, Cultura nu moare şi nici nu se predã, Globalizare şi specific naţional, Cenaclurile literare, între revigorare şi dispariţie, Cinstirea înaintaşilor, Noi şi Biblia.
Şi, iatã, acest fragment din finalul cãrţii: „Acum, când se împlinesc o sutã şi şaizeci şi cinci de ani de la naşterea lui Eminescu, se cuvin a fi fãcute câteva comentarii impuse, desigur, de nişte realitãţi sociale şi culturale din imediata noastrã vecinãtate.
Întâi şi-întâi este interesant de observat cã deşi unora dintre conaţionalii noştri le sunã urât sã mai vorbeascã de patrie şi patriotism, Eminescu, eminamente un mare patriot prin tot ce a scris, prin toatã poezia şi publicistica lui – vastã pledoarie pentru pãstrarea tradiţiilor şi afirmarea ţãrii, a valorilor ei, continuã sã rãmânã pe piedestalul lui. Fel de fel de ipochimeni au încercat, se ştie, sã-l «demoleze», sã-i întineze memoria şi opera, gândind pesemne cã aşa îşi vor afla şi ei cât de cât un locşor în arealul celebritãţii şi posteritãţii poetului. Zadarnic. În context, îmi amintesc cum, în urmã cu câţiva ani, invitat sã vorbeascã, sã-şi spunã punctul de vedere faţã de demolatori, Dimitrie Vatamaniuc s-a urcat la tribuna din aula Academiei (unde se desfãşura, ca în fiecare an, o sesiune omagialã) şi a spus doar atât: «Sã scrie şi ei, demolatorii lui Eminescu, mãcar o paginã la nivelul lui şi apoi mai stãm de vorbã!».
Replica venitã din partea unui om care, ca şi Cãlinescu, Perpessicius şi mulţi alţii, a trudit întru valorificarea operei marelui poet, mi s-a pãrut sugestivã şi totodatã definitorie pentru atitudinea pe care un cercetãtor, un eminescolog, o somitate literarã trebuie s-o ia, ca de altfel şi orice român de bun-simţ.
La moara vorbelor, a laudelor sau injuriilor legate de Eminescu şi de opera lui s-au mãcinat multe şi se vor mai mãcina şi de aici înainte – semn cã ne aflãm, cum zice Cãlinescu, în faţa unui aisberg care prin pluridimensionalitatea sa rãmâne scufundat cu o parte în apele începuturilor genetice ale lumii şi cu cealaltã parte dincolo de lume, în infinitul plãsmuit de Demiurgos şi închis astfel în sine“.
La celelalte volume ale colegului Florentin Popescu, apãrute recent, sper sã pot face un popas mai îndelungat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper