Un scut anti-rachetă

Un articol de C. STĂNESCU

Revistele se citesc cum vrea cititorul şi nu aşa cum le-a croit editorul. Iar cititorul are gusturi ciudate: felul şi ordinea în care deschide, răsfoieşte şi citeşte revista spun câte ceva despre el şi gusturile lui. Un cititor începe lectura de pe la mijlocul revistei, altul porneşte cuminte şi disciplinat, citeşte cum ară plugarul, brazdă (rubrică!) după brazdă, în fine, un al treilea o ia de-a-ndoaselea: citeşte mai întâi ce-i la urmă, o ia ca nelumea de la coadă spre cap – dacă mai ajunge până acolo. Aşa am păţit cu numărul 5 din luna mai 2015 al revistei Contemporanul. Ideea europeană: l-am citit – cât am citit din cele 40 de pagini – parcurgând revista de la coadă spre cap. Am fost atras la pagina 38 de un titlu, altul decât cele alese şi recomandate în „vitrina“ de la pagina întâi: Generaţia ’60 şi D. R. Popescu. Subiectul acestui articol semnat de bunul şi subtilul critic şi istoric literar Constantin Cubleşan este triplu. Două dintre „subiecte“ sunt date în titlu: generaţia respectivă şi un lider al ei. Al treilea „subiect“ este cartea criticului Cornel Ungureanu, Zilele şi nopţile săptămânii. O introducere în opera lui D. R. Popescu, situat în compania generaţiei cu care a pornit la drum. E o „introducere“ pe care criticul timişorean „o aşază (metodic) în structura amplului său proiect de rescriere a istoriei literaturii româneşti (din vechime şi până azi), pe coordonatele unei geografii literare (Puţină geografie literară), la care lucrează de mai mulţi ani şi din care a elaborat deja câteva volume incitante“. Un volum din acest vast şi ambiţios proiect în curs de elaborare se intitulează Istoria secretă a literaturii române. De ce „secretă“? Pentru că, tentată de „zonele interzise“ sub domnia realismului socialist, generaţia respectivă „a cochetat cu ezoterismul“, spărgând centura ideologică de beton armat cu strategia „dublului limbaj“ practicat de ea: „Unul propus pentru oficialii regimului, altul pentru cei care încearcă să se salveze din capcanele discursului oficial“ prin „scenariile contrautopiilor“ ce demască evazionismul pedagogic şi obedient cultivat de realismul socialist. Povestea acestei generaţii care a pornit şi a învins în lupta contra „ciumei“ bubonice a realismului socialist o scrie Cornel Ungureanu. Iar istoria „poveştii“ e comparabilă sau analoagă, în mica noastră „geografie“, cu ceea ce au făcut Boccaccio în Decameronul, eliberând ficţiunea literară de sub regimul penitenciar al „ciumei“ de la 1348 sau Cervantes în lupta cu morile de vânt din Don Quijote de la Mancha, eliberându-se parodic de sub tutela tiranică a eroismului „romanelor cavalereşti“. La sfârşitul anilor ’60, scrie Cornel Ungureanu, „D. R. Popescu lansează un concept repede uitat chiar de exegeţii lui cei mai harnici: «demetropolizarea culturii». Adică: literatura, cultura trebuie să se sustragă dictatului metropolei“. Alegoric, „metropola“ este aici numele de cod al realismului socialist, iar geografia provinciilor „năvălitoare“ semnifică prin operele demistificatoare ale noilor „barbari“ – Augustin Buzura, D.R. Popescu, Nicolae Breban, George Bălăiţă, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Nicolae Velea, Teodor Mazilu, Ion Băieşu, Sorin Titel ş.a. – recucerirea „spaţiilor interzise“ şi reinstaurarea ireversibilă a libertăţii de creaţie. În Absenţii şi Feţele tăcerii, în Lumea în două zile şi Ucenicul neascultător, în Francisca, Animale bolnave şi în Bunavestire, în Îngerul a strigat şi Scaunul singurătăţii, în F, în Vânătoarea regală, în Duios Anastasia trecea, dar şi în piese ca Aceşti îngeri trişti sau Cezar, măscăriciul piraţilor – interdicţia oficială şi „cancelaria“ regimului (aceea văzută prin uşa întredeschisă din Leul albastru!) sunt sfidate printr-un „atac“ virulent şi fără precedent împotriva „romanelor cavalereşti“ şi a „ciumei“ ideologice din producţia realist-socialistă. Exemplară, solidaritatea acestei generaţii a fost una mutuală: neconvenită gregar prin programe, apeluri, manifeste sau şedinţe ilegale ori de grup sectar. Se poate spune, în fine, că ea „a forţat“ atunci mâna regimului preludându-i, fără ca să ştie, inevitabila cădere istorică de mai târziu. „Eseul lui Cornel Ungureanu“ – scrie Constantin Cubleşan – „e, în fapt, o radiografie a insurgenţei generaţiei şaizeciste, în care rolul de pivot, de promontoriu atitudinal îi revine, în interpretarea sa, lui D. R. Popescu“. O generaţie care, prin solidaritate spontană şi liber consimţită, fără manifeste incendiare, a făcut ca şi imposibilă întoarcerea în cuşcă. Aceasta nu implică numaidecât un merit ce are nevoie de recunoaştere, ci exprimă doar un verdict (diagnostic) istoriceşte şi critic incontestabil: operele lor stau la dispoziţia cui doreşte să le citească şi să le înţeleagă. Ce să înţeleagă? Să înţeleagă între multe altele paradoxul, „inadmisibil“ în ochii filistinilor, potrivit căruia o dictatură în toată regula poate provoca în mult mai mare măsură decât o libertate fără ţărmuri o mare literatură şi apariţia unor opere durabile în pofida interdicţiilor, stimulatoare!, ce le stăteau în cale. Un fapt secundar, însă caracteristic în prima decadă din dictatura proletariatului constă în mica „invazie“ a literaturii de inspiraţie istorică: în înflorirea subită a acestei onorabile specii literare sunt repede identificate „paseismul“ şi „apolitismul“ interbelic şi „fuga“ de prezent a celor ce vin cu prezentul la braţ. Partidul însuşi, prin criticii săi avizaţi, duce de aceea o campanie virulentă de combatere a „paseismului“ în cursul căreia plouă cu indicaţii ce compun noul decalog şi corset al creaţiei literare: prezentul patriei socialiste şi făurirea omului nou sunt principalele, obligatoriile şi exclusivele „surse de inspiraţie“ ale noii literaturi. Trecutul e „negru“. Noua generaţie, „şaizecistă“, ia de bună (!) indicaţia partidului. Lăsând la o parte „obsedantul“ trecut ca temă a unei literaturi „paseiste“, tinerii scriitori din această generaţie iau în seamă şi pornesc, solidari în cultul adevărului şi în grup neorganizat anume, să se ocupe intens în cărţile lor cu (de) „obsedantul“ prezent: scriitorii generaţiei ’60 şi cărţile lor ajung să reprezinte „valul“ de neoprit ce surpă „malul“ indicaţiilor cărora li s-au supus, dându-le curs în felul lor propriu, după chipul şi asemănarea prezentului ca un infern din care ei s-au inspirat! Simplificat la extrem, dacă nu chiar „vulgarizat“ pentru cei ce n-au citit cărţile şi nu ştiu strâmtorile prin care ele s-au strecurat, acesta ar fi traseul pe care l-a urmat înţelesul „inadmisibilului“ paradox invocat mai înainte: e traseul unui maraton lung şi obositor, o cursă interminabilă cu obstacole mortale fără plasă de protecţie, de-a lungul căreia unii s-au întors din drum ori au pierit înainte de vreme. În ultimul deceniu din timpul regimului prăbuşit la sfârşitul lui 1989, pe la colţuri putea fi des auzită o vorbă aparent cinică rămasă până azi în urechile supravieţuitorilor: „cu cât mai rău, cu atât mai bine!“. Generaţia ’60 a trăit şi şi-a scris operele într-o epocă grea, dificilă şi rea: cu atât mai bine pentru ea şi pentru literatura română! Ea încheie probabil şirul marilor „generaţii de creaţie“, numite aşa de Tudor Vianu. După ea, denominaţia ca atare („generaţia de creaţie“) începe să se estompeze şi să se şteargă până la dispariţie din nomenclatorul istoriei şi al teoriei literare. Rămân „desant“-urile din anii ’80 ai secolului trecut şi, după ’90, „promoţiile“, grupuri cu o solidaritate flotantă şi fluctuantă dictată de jocul capricios al „economiei de piaţă“. Câteva sunt „promoţii“ literare de hipermarket care-şi au cititorii lor consacraţi, exponenţi fideli ai diversificării explozive a gusturilor la care asistăm cu uimire şi, adesea, doar cu stupefacţie… Citesc mai departe Contemporanul de la coadă spre cap şi, la paginile 34–35, dau de cele două rubrici de cinema, rubrici veterane!, ale celor mai vechi, dar deloc învechiţi colaboratori statornici ai Contemporanului vechi şi nou, dinainte şi după 1989, Dana Duma (Despre un cinema minoritar) şi Călin Căliman (A IX-a ediţie a Premiilor Gopo). După opinia cititorului expirat ce-mi închipui că sunt, cele două minuţioase pagini ale titularilor rubricii de cinema conţin cele mai profesioniste „dări de seamă“ asupra unui domeniu cultural şi artistic atât de atractiv şi de solicitat cum este cinematograful actual.
(continuare în pagina 7)
Paradoxul răvăşitor (era să scriu: stupefiant!) pe care mi-l sugerează paginile lor este acesta: într-o ţară în care şi sălile de cinema au dispărut masiv şi cu iuţeala prăbuşirii peste noapte a „industriilor“ româneşti cu clădirile şi halele lor cu tot, viaţa cinematografică „duduie“, iar filmul românesc de toate felurile prosperă, ia premii şi se afirmă la noi şi în lume! Exemplare prin expresivitate stilistică, selecţie informativă şi pertinenţa critică a analizelor şi judecăţilor de valoare, rubricile celor doi „mohicani“ din Contemporanul induc cititorului atâtor deprimante „dezbateri“ şi nesfârşite „scandaluri“ de pe scena literară şi teatrală un optimism bine temperat, sentimentul că nu totul este pierdut şi că, în cultura română de azi, cei ce vin şi cei ce se duc mai au ce să ia unii de la alţii în drumul lor cu două direcţii atât de diferite. Emoţionante sunt rândurile lui Călin Căliman despre „premiile speciale“ conferite „pentru întreaga carieră“ actriţelor Coca Bloos şi Eugenia Bosânceanu. Iat-o pe cea de-a doua, Eugenia Bosânceanu, care, la împlinirea vârstei de 90 de ani reprezintă, se poate spune, o istorie trăită a filmului românesc, de la Ciulinii Bărăganului în regia francezului Louis Daquin şi alte câteva capodopere precum Când primăvara e fierbinte de Mircea Săucan, Comoara din Vadul vechi de Victor Iliu, Răscoala lui Mircea Mureşan, Duminică la ora 6 de Lucian Pintilie, Baltagul de Mircea Mureşan, Facerea lumii al lui Gheorghe Vitanidis, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte de Sergiu Nicolaescu şi Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu de Malvina Urşianu ori Balanţa lui Lucian Pintilie, până la filmele de azi ale noii generaţii, ale lui Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile) sau Călin Peter Netzer (Poziţia copilului): nonagenara a jucat în toate, are din plin la ce să privească în urmă … Contemporanul îşi deschide paginile cu nelipsitul editorial al lui Nicolae Breban, după care, în pagina a patra, cititorul revistei dă peste nume mai noi, din ce în ce mai cunoscute şi deja prestigioase în publicistica şi critica literară actuală. E de citit cu creionul în mână revenirea ieşeanului Bogdan Creţu asupra unui roman ca Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu, carte în general ocolită de criticii vechi şi noi care au vorbit despre ea doar cu o jumătate de gură din pricina posibilităţii dezavantajoase de a fi citită prin grila realist-socialistă specifică anilor ’50, când romanul a apărut. Remarcând că „de la cartea lui Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare, care datează din 1981, niciun efort exegetic care să fi avut în vedere întreaga operă a marelui scriitor nu a mai făcut şcoală“, Bogdan Creţu anunţă cu următoarea frază o veritabilă revizuire literară şi nu numai: „Mai mult decât atât, există romane de foarte bună calitate cărora nu li s-a acordat decât cu jumătate de gură importanţa cuvenită. Printre acestea, Nicoară Potcoavă s-a resimţit, imediat ce a ieşit din vizorul receptării oficiale a anilor ’50, de pe urma unui anumit scepticism al criticilor, care mereu au ezitat să-l pună în rând cu titlurile obligatorii, din perioada interbelică. Nici Al. Paleologu, nici Nicolae Manolescu, nici Ion Vlad, nici Constantin Ciopraga nu îi acordă mare atenţie, unii nici măcar nu o înregistrează printre cărţile importante. De fapt, persistă ideea că lui Sadoveanu nu i-a mai ieşit nicio operă acătării după ce a descoperit (de astă dată nu sub influenţă masonică, ci comunistă) că «lumina vine de la Răsărit». Extras din context, Nicoară Potcoavă pierde legătura cu celelalte opere ale scriitorului; dar şi amplasat tendenţios în acelaşi context, suferă de o contaminare ideologică abuzivă. Este foarte bine ştiut: romanul a apărut în 1952, deci, după ce Sadoveanu devenise un clasic al realismului socialist prin titluri de tristă pomenire precum Păuna mică (1948), dar mai ales Mitrea Cocor (1949). Şi Nada florilor, din 1950, care rescrie, actualizând-o ideologic, splendida Împărăţie a apelor din 1928, era tot un compromis. Nu unul politic, pentru că nimeni nu se aştepta la o atitudine impenetrabilă din partea celui care cunoscuse mai multe aventuri politico-oportuniste şi înainte, ci, ceea ce este mult mai grav, un compromis estetic. Ajuns la senectute, bucurându-se de toate onorurile posibile din partea noului regim, Sadoveanu comunistul îl corijează, tezist, pe Sadoveanu cel adevărat. Nicoară Potcoavă este tot o rescriere, ba chiar a uneia din cărţile de debut, Şoimii, din 1904“. Cum trebuie citit textul romanului: ca o „rescriere“ oportunistă a celui dinainte sau „în raport cu întreaga producţie a scriitorului, nu doar cu cea de după 23 august 1944“? Răspunsul lui Bogdan Creţu nu lasă loc echivocului: „Nicoară Potcoavă este, oricum, o carte marca Sadoveanu sută la sută, spre deosebire de titlurile amintite, care nici stilistic, nici ca viziune sau imaginar nu amintesc de scriitorul consacrat“. Revizuirea începută de Bogdan Creţu reîntoarce romanul Nicoară Potcoavă în raniţa scriitorului consacrat, dovedind aşa că şi după ce descoperise că „lumina vine de la Răsărit“, versatilul Sadoveanu nu-l uitase pe cel adevărat rescriind o operă mai „acătării“. Adică valabilă, sută la sută „sadoveniană“. Asupra „luminii (care) vine de la Răsărit“ părerile diferă: C. Simionescu socoteşte că şi aceasta e o formulă masonică, dar cu înveliş comunist … Admirabilă, revizuirea (restituirea) lui Bogdan Creţu e de aplaudat: să vedem cât de sesizabilă, molipsitoare şi stimulativă va fi şi puterea ei de contagiune în contextul virulent anticomunist de azi. De citit în Contemporanul mai sunt şi altele: articolul lui Iulian Boldea despre Cioran şi vocaţia solitudinii ori „recitirea“ romanului Moromeţii de către Adrian Dinu Rachieru („şocul Moromeţilor stă în intelectualitatea pe care Preda o descoperă într-o lume considerată acefală. În acest «imperiu rural», Ilie Moromete are o viaţă interioară şi gândeşte ca un om liber…“). Magda Ursache scrie cu fineţe critică şi ataşament de cititor despre romanul Văzătorul de Carmelia Leonte, o carte atipică, ermetică, subtilă şi complexă despre „însingurare, amestecul de realitate şi închipuire… Trebuie să ai experienţă serioasă de lectură ca să-ţi reprezinţi cele narate: iubirile peste regnuri şi specii, ca molusca îndrăgostită, Chromoderis reticulata, venită din Pacific pentru Sever…“. Cititoarele de turism sexual şi amatoarele de cărţi de tarot nu vor fi cititorii avizaţi şi complici ai Văzătorului: „Într-o lume literară megalomană“ – scrie Magda Ursache – „C. L. este excesiv de modestă; visătoria sa crede, cum am crezut şi eu mult timp, că succesul literar vine de la sine, deşi dacă nu eşti promovat de o grupare literară, după tabela ei de valori, nu exişti“. Mihai Ciucanu scrie în Contemporanul rânduri sensibile şi îndurerate la moartea „părintelui prozei rurale“ din Rusia contemporană: sâmbătă, 14 martie 2015, a murit, la Moscova, Valentin Rasputin, celebrul siberian de la Irkutsk, pe care în al şaptelea deceniu din secolul trecut aş fi putut să-l întâlnesc la el acasă. N-am avut noroc: scriitorul, devenit în a doua parte a vieţii un înflăcărat şi competent militant ecologist, plecase de acasă, din Irkutsk, într-o misiune ecologică: Adio, Matiora rămâne cea mai bună şi fără de moarte prezenţă a lui într-o literatură care, cel puţin o dată pe secol, iese în lume cu o garnitură de genii locale şi universale. „Garnitura“ lui Rasputin a venit, la mijlocul anilor ’70, din Siberia, laolaltă cu Fiodor Abramov, Aleksandr Iaşin, Vasili Şukşin, Vladimir Solouhin, Victor Astafiev şi alţii la fel, mari scriitori care compun prin ei înşişi şi prin operele lor cel mai puternic, invincibil „scut de protecţie“ împotriva valului nesfârşit de maculatură literară ce ne înghite din toate părţile. Are multă dreptate Mihai Ciucanu: „Se impune cât mai repede traducerea Operelor complete ale lui Rasputin în româneşte. Cu sau fără timbru literar!“. Să traducem şi să „implementăm“ în România acest „scut antirachetă“ şi de protecţie reprezentat de opera literară a siberienilor. Despre Valentin Rasputin şi Matiora lui am auzit prima oară de la Valeriu Cristea, „ghidul“ absolut al oricărui cititor prin imperiul lui Dostoievski şi al altor mari scriitori ruşi şi români pe care i-a iubit. I-a iubit şi citit şi pe aceşti siberieni ca Rasputin, el însuşi, Valeriu Cristea, fiind în felul său un „siberian“: a şi murit, în România, într-un năpraznic ger siberian…

Paradoxul răvăşitor (era să scriu: stupefiant!) pe care mi-l sugerează paginile lor este acesta: într-o ţară în care şi sălile de cinema au dispărut masiv şi cu iuţeala prăbuşirii peste noapte a „industriilor“ româneşti cu clădirile şi halele lor cu tot, viaţa cinematografică „duduie“, iar filmul românesc de toate felurile prosperă, ia premii şi se afirmă la noi şi în lume! Exemplare prin expresivitate stilistică, selecţie informativă şi pertinenţa critică a analizelor şi judecăţilor de valoare, rubricile celor doi „mohicani“ din Contemporanul induc cititorului atâtor deprimante „dezbateri“ şi nesfârşite „scandaluri“ de pe scena literară şi teatrală un optimism bine temperat, sentimentul că nu totul este pierdut şi că, în cultura română de azi, cei ce vin şi cei ce se duc mai au ce să ia unii de la alţii în drumul lor cu două direcţii atât de diferite. Emoţionante sunt rândurile lui Călin Căliman despre „premiile speciale“ conferite „pentru întreaga carieră“ actriţelor Coca Bloos şi Eugenia Bosânceanu. Iat-o pe cea de-a doua, Eugenia Bosânceanu, care, la împlinirea vârstei de 90 de ani reprezintă, se poate spune, o istorie trăită a filmului românesc, de la Ciulinii Bărăganului în regia francezului Louis Daquin şi alte câteva capodopere precum Când primăvara e fierbinte de Mircea Săucan, Comoara din Vadul vechi de Victor Iliu, Răscoala lui Mircea Mureşan, Duminică la ora 6 de Lucian Pintilie, Baltagul de Mircea Mureşan, Facerea lumii al lui Gheorghe Vitanidis, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte de Sergiu Nicolaescu şi Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu de Malvina Urşianu ori Balanţa lui Lucian Pintilie, până la filmele de azi ale noii generaţii, ale lui Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile) sau Călin Peter Netzer (Poziţia copilului): nonagenara a jucat în toate, are din plin la ce să privească în urmă … Contemporanul îşi deschide paginile cu nelipsitul editorial al lui Nicolae Breban, după care, în pagina a patra, cititorul revistei dă peste nume mai noi, din ce în ce mai cunoscute şi deja prestigioase în publicistica şi critica literară actuală. E de citit cu creionul în mână revenirea ieşeanului Bogdan Creţu asupra unui roman ca Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu, carte în general ocolită de criticii vechi şi noi care au vorbit despre ea doar cu o jumătate de gură din pricina posibilităţii dezavantajoase de a fi citită prin grila realist-socialistă specifică anilor ’50, când romanul a apărut. Remarcând că „de la cartea lui Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare, care datează din 1981, niciun efort exegetic care să fi avut în vedere întreaga operă a marelui scriitor nu a mai făcut şcoală“, Bogdan Creţu anunţă cu următoarea frază o veritabilă revizuire literară şi nu numai: „Mai mult decât atât, există romane de foarte bună calitate cărora nu li s-a acordat decât cu jumătate de gură importanţa cuvenită. Printre acestea, Nicoară Potcoavă s-a resimţit, imediat ce a ieşit din vizorul receptării oficiale a anilor ’50, de pe urma unui anumit scepticism al criticilor, care mereu au ezitat să-l pună în rând cu titlurile obligatorii, din perioada interbelică. Nici Al. Paleologu, nici Nicolae Manolescu, nici Ion Vlad, nici Constantin Ciopraga nu îi acordă mare atenţie, unii nici măcar nu o înregistrează printre cărţile importante. De fapt, persistă ideea că lui Sadoveanu nu i-a mai ieşit nicio operă acătării după ce a descoperit (de astă dată nu sub influenţă masonică, ci comunistă) că «lumina vine de la Răsărit». Extras din context, Nicoară Potcoavă pierde legătura cu celelalte opere ale scriitorului; dar şi amplasat tendenţios în acelaşi context, suferă de o contaminare ideologică abuzivă. Este foarte bine ştiut: romanul a apărut în 1952, deci, după ce Sadoveanu devenise un clasic al realismului socialist prin titluri de tristă pomenire precum Păuna mică (1948), dar mai ales Mitrea Cocor (1949). Şi Nada florilor, din 1950, care rescrie, actualizând-o ideologic, splendida Împărăţie a apelor din 1928, era tot un compromis. Nu unul politic, pentru că nimeni nu se aştepta la o atitudine impenetrabilă din partea celui care cunoscuse mai multe aventuri politico-oportuniste şi înainte, ci, ceea ce este mult mai grav, un compromis estetic. Ajuns la senectute, bucurându-se de toate onorurile posibile din partea noului regim, Sadoveanu comunistul îl corijează, tezist, pe Sadoveanu cel adevărat. Nicoară Potcoavă este tot o rescriere, ba chiar a uneia din cărţile de debut, Şoimii, din 1904“. Cum trebuie citit textul romanului: ca o „rescriere“ oportunistă a celui dinainte sau „în raport cu întreaga producţie a scriitorului, nu doar cu cea de după 23 august 1944“? Răspunsul lui Bogdan Creţu nu lasă loc echivocului: „Nicoară Potcoavă este, oricum, o carte marca Sadoveanu sută la sută, spre deosebire de titlurile amintite, care nici stilistic, nici ca viziune sau imaginar nu amintesc de scriitorul consacrat“. Revizuirea începută de Bogdan Creţu reîntoarce romanul Nicoară Potcoavă în raniţa scriitorului consacrat, dovedind aşa că şi după ce descoperise că „lumina vine de la Răsărit“, versatilul Sadoveanu nu-l uitase pe cel adevărat rescriind o operă mai „acătării“. Adică valabilă, sută la sută „sadoveniană“. Asupra „luminii (care) vine de la Răsărit“ părerile diferă:
C. Simionescu socoteşte că şi aceasta e o formulă masonică, dar cu înveliş comunist… Admirabilă, revizuirea (restituirea) lui Bogdan Creţu e de aplaudat: să vedem cât de sesizabilă, molipsitoare şi stimulativă va fi şi puterea ei de contagiune în contextul virulent anticomunist de azi. De citit în Contemporanul mai sunt şi altele: articolul lui Iulian Boldea despre Cioran şi vocaţia solitudinii ori „recitirea“ romanului Moromeţii de către Adrian Dinu Rachieru („şocul Moromeţilor stă în intelectualitatea pe care Preda o descoperă într-o lume considerată acefală. În acest «imperiu rural», Ilie Moromete are o viaţă interioară şi gândeşte ca un om liber…“). Magda Ursache scrie cu fineţe critică şi ataşament de cititor despre romanul Văzătorul de Carmelia Leonte, o carte atipică, ermetică, subtilă şi complexă despre „însingurare, amestecul de realitate şi închipuire… Trebuie să ai experienţă serioasă de lectură ca să-ţi reprezinţi cele narate: iubirile peste regnuri şi specii, ca molusca îndrăgostită, Chromoderis reticulata, venită din Pacific pentru Sever…“. Cititoarele de turism sexual şi amatoarele de cărţi de tarot nu vor fi cititorii avizaţi şi complici ai Văzătorului: „Într-o lume literară megalomană“ – scrie Magda Ursache – „C. L. este excesiv de modestă; visătoria sa crede, cum am crezut şi eu mult timp, că succesul literar vine de la sine, deşi dacă nu eşti promovat de o grupare literară, după tabela ei de valori, nu exişti“. Mihai Ciucanu scrie în Contemporanul rânduri sensibile şi îndurerate la moartea „părintelui prozei rurale“ din Rusia contemporană: sâmbătă, 14 martie 2015, a murit, la Moscova, Valentin Rasputin, celebrul siberian de la Irkutsk, pe care în al şaptelea deceniu din secolul trecut aş fi putut să-l întâlnesc la el acasă. N-am avut noroc: scriitorul, devenit în a doua parte a vieţii un înflăcărat şi competent militant ecologist, plecase de acasă, din Irkutsk, într-o misiune ecologică: Adio, Matiora rămâne cea mai bună şi fără de moarte prezenţă a lui într-o literatură care, cel puţin o dată pe secol, iese în lume cu o garnitură de genii locale şi universale. „Garnitura“ lui Rasputin a venit, la mijlocul anilor ’70, din Siberia, laolaltă cu Fiodor Abramov, Aleksandr Iaşin, Vasili Şukşin, Vladimir Solouhin, Victor Astafiev şi alţii la fel, mari scriitori care compun prin ei înşişi şi prin operele lor cel mai puternic, invincibil „scut de protecţie“ împotriva valului nesfârşit de maculatură literară ce ne înghite din toate părţile. Are multă dreptate Mihai Ciucanu: „Se impune cât mai repede traducerea Operelor complete ale lui Rasputin în româneşte. Cu sau fără timbru literar!“. Să traducem şi să „implementăm“ în România acest „scut antirachetă“ şi de protecţie reprezentat de opera literară a siberienilor. Despre Valentin Rasputin şi Matiora lui am auzit prima oară de la Valeriu Cristea, „ghidul“ absolut al oricărui cititor prin imperiul lui Dostoievski şi al altor mari scriitori ruşi şi români pe care i-a iubit. I-a iubit şi citit şi pe aceşti siberieni ca Rasputin, el însuşi, Valeriu Cristea, fiind în felul său un „siberian“: a şi murit, în România, într-un năpraznic ger siberian…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper